Povești cu tâlc din Marele Război (LXXXII) Viermele invidiei

Generalul Gheorghe Rasoviceanu s-a născut în localitatea gorjeană Rasovița, în anul 1874. Destinat și dedicat carierei armelor, a absolvit Școala Superioară de Război, în anul 1914, ca șef de promoție. În timpul Primului Război Mondial a fost comandantul Reg. 9 Vânători, postură din care a dat dovadă de un curaj ieșit din comun, începând cu luptele din Dobrogea și încheind cu cele din Moldova. Sunt emblematice victoriile obținute de „marele și neînfricatul ostaș” în bătăliile de la Amzacea (aici a cucerit șapte tunuri), Stâlpul și Bălăriile (înconjurat de o divizie turcă), Nazarcea, Topraisar, Techirghiol sau Mărășești, în cea din urmă fiind „cea mai dârză resistență din tot răsboiul nostru”. Din păcate, în pofida acestor fapte de vitejie, nu a putut evita unele complicații neplăcute datorate unor rivali din rândul Armatei Române, posedați de viermele invidiei. Este vorba despre un anume general Găvănescu, aghiotant regal și atașat pe lângă Regina Maria, „(…) un om cu o cultură superioară, dar de-o răutate de câine negru în cerul gurii”. Ca urmare, după legendara bătălie de la Mărășești, eroul nostru, a fost acuzat de „pierderea atâtor ofițeri și ostași”. Ba chiar mai mult, a fost dat în judecată și i s-a retras temporar comanda regimentului. Trist, foarte trist. În „Amintirile din vieața mea”, învățătorul Petrică Popeangă din Lelești-Gorj (ofițer invalid din Marele Război), ne-a lăsat consemnată întâlnirea avută cu unchiul său din partea soției, viitorul general Gh. Rasoviceanu. „Stătea într-o vilă, aproape de Școala Normală [din Iași] și m-a poftit într-o zi la el. Era tare mâhnit. Așa de mâhnit, încât regreta că nu se îngropase, la Mărășești, cu ostașii săi și cu maiorul Vitejanu, un comandant de batalion, din Reg. 9 Vînători căzut jertfă în această luptă” (Nota bene: cu prilejul luptelor de la Mărășești, obligase și se obligase personal, ca fiecare ofițer să-și aibe crucea de mormânt pregătită, la trăsura de bagaje, spre a i se pune la căpătâiu, dacă soarta va hotărî pierirea lor!).„Pregătise un memoriu [pe care dorea să-l înainteze Regelui Ferdinand; asemănător procedase și Mihai Viteazul, cu mai bine de două secole în urmă, însă cu un alt monarh]. Mă chemase să-mi citească memoriul și să-mi dau cu părerea, dacă era destul de documentat (…). Era vocea sângelui, când simți nevoia să te destăinuiești intim, unuia dintre ai tăi, oricât de modest ar fi acesta, ca să capeți un strop de îmbărbătare, mai mult, de alinare sufletească. L-am cetit cu voce tare și cu o intonație plină de convingere apoi, am început să plâng și am sărutat mâna [eroului], șoptind printre lacrimi, că e imposibil să nu fie reabilitat, în toată gloria sa. Și așa a fost. Reabilitarea s-a produs și numelui său nu i s-a putut întuneca aureola”! „După ce am citit memoriul, unchiul meu mi-a cerut să nu spui nimănui acestea. Le-am tăinuit ascunse în sufletul meu, alături de alte lucruri, tot așa de demne de păstrat. Doar singur soției mele, le-am destăinuit. Astăzi („Amintirile…” – poartă data de 4 Iunie 1963), când unchiul nu mai e în vieață, când își doarme somnul sub glia odihnitoare din cimitirul satului său natal, când țărâna sa se va amesteca cu țărâna părinților săi, socotesc că am deslegarea să confirm aceste lucruri în consumarea amintirilor mele”. Așa socotim și noi, bunule învățător! Totodată, avem credința nestrămutată că, de acolo din ceruri, temerarul general Rasoviceanu este de acord și cu demersul nostru, acela de a aduce la cunoștința tuturor românilor acest inedit memoriu. Dumneavoastră, ce credeți?

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook