Un exercițiu de rememorare

– O scrisoare deschisă către Sergiu Ciocârlan –

Citind în seara aceasta articolul semnat de domnia ta, stimate Sergiu Ciocârlan, intitulat Ce făceam noi acum 10 ani, când Părintele Justin ne tot avertiza asupra răului mare ce va să vină asupra noastră? Morarul Stelian și soluția creștinilor (https://www.activenews.ro/opinii/Ce-faceam-noi-acum-10-ani-cand-Parintele-Justin-ne-tot-avertiza-asupra-raului-mare-ce-va-sa-vina-asupra-noastra-Morarul-Stelian-si-solutia-crestinilor-169579 ), am recurs la un exercițiu de remomorare ajutat de calculator și am găsit răspunsul în numărul 43 al revistei „Eccelsia euxina“. Rezum în cele ce urmează și reproduc fragmentar articolele mele O lansare de carte în Şcheii Braşovului, Fenomenul Valea Plopului și Printre cei chemaţi elaborate aproximativ acum zece ani și apoi incluse în publicația Cenaclului euxin. Trebuie să precizez că, altcumva decît fericitul morar Stelian, căruia i-a vorbit Fecioara Maria îndemnîndu-l la priveghere pentru a diminua răul ce urma să se abată asupra țării lui, eu am nutrit mereu credința că, prin cele publicate, inspirate de Arhanghelul Mihail, pot influența în bine cîteva conștiințe de-ale semenilor mei cărora sfinții lor protectori și îngerii păzitori le mediază descoperirea modestelor mele mesaje. Fără îndoială, cît mi-a stat în putință, am adăstat și-n rugăciuni – în ultimii ani cutezînd chiar în alcătuirea unora originale –, dar mai trebuie adăugate la acestea faptele, fără de care, cum ne avertiza Apostolul, moartă ne este credința. În ce mă privește, datoria mi-am efectuat-o la catedră, după cum știi, ca profesor de liceu. Nu întîrzii însă în detalii autobiografice și trec la cele propuse.

M-au învrednicit Maica Domnului, Arhanghelul Mihail şi Îngerul meu Păzitor să particip, pe 10 decembrie 2011, la o lansare de carte la Biserica „Sfîntul Nicolae“ din Şcheii Braşovului. A fost vorba despre Viaţa Sfântului  Nicolae datorată Olgăi Greceanu – „un proiect al ArCuB, al Asociaţiei «Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor» şi al Primăriei Oraşului Otopeni“ – după cum aflăm de pe pagina a doua a ediţiei luxoase asumate de Editura „IDACO… dar din har…“ şi îngrijite de Iuliana Mateescu. Viaţa Sfîntului Nicolae este o carte despre iubitorul de Dumnezeu şi de oameni, Sfîntul Ierarh Nicolae (…), carte lipsită de orice tentă de academism sterp (…) – după cum observă în Cuvînt de suflet (pp. 3-5) coordonatoul lucrării, Arhimandritul Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfîntului Sinod.

Despre autoare, părintele profesor doctor Vasile Oltean a rostit cîteva cuvinte cu valoare mărturisitoare:

Doar Bunul Dumnezeu a mediat posibilitatea de a o cunoaşte pe Olga Greceanu, pe atunci, prin anii 1968-1969, cînd eram foarte tînăr şi abia angajat lucrător la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae – Prima Şcoală Românească, iar Domnia Sa depăşea 78 de ani. Solicitată de colectivul de specialişti ai Direcţiei Monumentelor Istorice, în condiţiile în care se restaura Biserica Sf. Nicolae, Doamna Olga Greceanu (căci nimeni nu îndrăznea să-i spună ,,tovarăşa” Greceanu, chiar şi atunci!), oferea indicaţii deosebit de preţioase celor care se apucaseră să restaureze biserica, fără a îndrăzni să se apropie de pictura exterioară din veacul al XVI-lea. (…)

            În ciuda impresionantei munci sacrificate pe altarul picturii bisericeşti, găseşte răgazul sufletesc de a scrie, de a se documenta, de a alcătui eseuri literare. Pelerinajele la locurile sfinte le materializează aşezînd cu migală, dăruire şi trăire sufletească în manuscrisele sale păstrate minuţios, nu pentru a le publica, ci pentru a le păstra. Cei care i-au fost apropiaţi ,,au obligat-o“ să le tipărească. Nu uşor i s-a smuls acceptul, motiv pentru care multe au cunoscut lumina tiparului post-mortem. Este cazul impresionantei cărţi din 1940 Pe urmele paşilor Tăi, Iisuse, îngrijită într-o nouă apariţie la Editura Idaco (2008) de cea care-i va deveni executoare testametară, Iuliana Mateescu.

Portretul inspirat pe care i-l face sfîntului Olga Greceanu în cartea pe a cărei primă filă de manuscris a caligrafiat titlul complet VIAŢA SFÎNTULUI MARELUI IERARH NICOLAE, alături de precizarea scrisă azi, 5 Decembrie, 1955, trebuie redat fără comentarii:

Pentru mine, Sfîntul Nicolae se bucură de un cult special, pentru că este patronul casei noastre, soţul meu, inginerul Greceanu, purtînd numele Sfîntului (…) Sfîntul nu era numai păstor sufletesc, ci şi un păstor prevăzător pentru traiul material al turmei sale. Purta tuturor de grijă şi cu deosebire săracilor şi nevoiaşilor. Din mărinimie, s-a făcut părintele orfanilor şi mîngîietorul întristaţilor (urmează aici un citat din Acatistul Sfîntului Nicolae – nota M. F.)(…) Dar păstoria duhovnicească rămîne cea mai puternică şi nu se rezumă numai la timpul lui, ci a fost un exemplu de trăire creştinească şi de preoţie pentru toate timpurile. Nu numai că în Sinodul de la Niceea Sfîntul Nicolae a participat la formularea dogmelor creştineşti, sau la compunerea Crezului pînă la… „şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul…“ , restul Crezului fiind împlinit în anul 381 (…), dar este numit: „vărsător de mir de mult preţ la toată lumea, cap sfinţit, întăritor al Ortodoxiei, insuflat de suflarea Duhului Sfînt, grai al dumnezeieştilor cuvinte, părinte şi învăţător, conducătorul celor orbi, icoana Bisericii, Cel ce minunează pe îngerii din cer pentru credinţa lui, Cel cu care se laudă apostolii şi proorocii, Cel ce împreună locuieşte cu îngerii, asemănător în credinţă cu Marele Vasile şi Ioan Gură de Aur, primitor mai dinainte al cunoştinţei lui Dumnezeu, împărţitor al bunătăţilor lui Dumnezeu, luminoasă vistierie a creştinătăţii, aducerea de roadă a pomilor celor duhovniceşti, timpan ce aduce sunet de versuire dumnezeiască, bucium bine sunător, trîmbiţa Sfintei Treimi, bun cîrmuitor, săltător împreună cu îngerii, veselitor împreună cu arhanghelii, Israel cel nou, porumbelul Domnului, al doilea Moise, tablă duhovnicească, întunecătorul nedreptăţii, îngrăditor al gurilor celor defăimători de Dumnezeu, lumină aprinsă cu dumnezeiască văpaie, aur de Dumnezeu lămurit, mărgăritar luminos, învăţător al închinării Creatorului în Treime, pom răsădit de îngeri…“ (p. 9 şi pp. 37-38).

Arhimandritul Policarp Chiţulescu, în calitatea sa de coordonator al cărţii şi de prefaţator (titlul exact al paginilor sale este Cuvînt de suflet), a arătat că fiecare operă publicată semnată de Olga Greceanu este o biruinţă. Scriitoarea reprezintă un neam oprimat, marginalizat. Astăzi sîntem invadaţi de nonvalori care degradează omul. Doamna Iuliana Mateescu este o ucenică a Olgăi Greceanu fiindcă a trudit mult pînă a tipărit Dicţionarul biblic şi cartea de faţă. Dacă lansarea la care luăm parte se face în această Biserică, nu este întîmplător: aici a funcţionat prima şcoală românească, aici este un centru de credinţă ortodoxă, aici a hotărît Constantin Brîncoveanu să se retragă, de aceea a cumpărat proprietăţi pentru două dintre fetele sale, fiind conştient de dizgraţia turcilor.

Viaţa Sfîntului Nicolae a fost scrisă pe la 1950, cînd sovietizarea era în toi; de aceea e o mărturisire, e o durere exprimată în cuvinte. Nu e o povestire naivă, ci e documentată în biblioteci din  Occident şi în Grecia, unde sînt încă vii minunile Sfîntului. Cartea se bucură, cum o să vedeţi, de bune condiţii grafice.

Nu pot încheia evocarea momentelor trăite la 10 decembrie 2011 fără a face o menţiune specială grupului psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale, condus de pr. diacon Mihail Bucă. Acesta a presărat luările de cuvînt cu înălţătoare armonii vocale adecvate apropierii Naşterii Domnului Iisus Hristos, încheind – aş zice  programatic – cu vechiul cîntec Mugur, mugurel: (…) Mugur, mugur, mugurel / Ia fă-te mai măricel (…) / Bate-i, Doamne, pe ciocoi / Cum ne bat şi ei pe noi! / Bate-i, Doamne, nu-i lăsa / Că ne-au secat inima…    

Pentru importanța subiectului încă de actualitate, din păcate, abordat în articolul Fenomenul Valea Plopului datat 19 decembrie 2011, despre care ai scris minunat romanul Scrum. O carte despre copiii abandonați ai României care-ți va schimba viața (Galați, Editura Egumenița, 2020, 242 p.) îmi permit reluarea lui integrală:

După reuşita în plan spiritual a Revoluţiei anticomuniste din 1989-1990, în România au apărut oameni treji care au modificat mentalitatea generală amorţită, şovăielnică şi (semi)clandestină faţă de Biserică. „Popii“ cei „inculţi“ şi „duşmănoşi faţă de cuceririle poporului muncitor pe calea luminoasă a socialismului“ li s-au dezvăluit în adevărata lumină tuturor celor care aveau la acea dată, din mila lui Dumnezeu, solzii desprinşi de pe ochi. Au urmat acestei vederi minunate desfundarea grabnică a urechilor de cîlţii ideologici şi – mai important decît orice – încălzirea inimii la Cuvîntul biblic. Aceşti deschizători de drumuri, cu predilecţie intelectuali, au simţit ardent actualitatea îndemnului de odinioară datorat patriotului Andrei Mureşianu: Preoţi cu crucea-n frunte! (…) Cu alte cuvinte, s-a produs, fără vrerea iniţiatorilor din umbră ai revoluţiilor estice, trezirea la viaţa socială a creştinismului tradiţional. Aşa au început nenumăratele restaurări şi înfiinţări de biserici; iniţiativele şi actele misionare; conferinţele şi „serile“ filocalice (cele bucureştene, de la Darvari, au trecut deja în legendă); editarea revistelor şi a altor publicații creştine; amplele pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi de peste graniţe etc.

În această emulaţie generală, s-a vădit fără putinţă de tăgadă vocaţia paşnică, darnică, ospitalieră a străvechiului neam traco-geto-dac creştinat, conform tradiţiei, de către unul dintre Apostolii cei dintîi chemaţi, anume de Andrei, fratele lui Simon (Petru). Am numit acest imbold ontologic fenomen, după modelul publicistic „fenomenul Piteşti“ (pe care l-am descris şi l-am analizat oral ori în scris, de nenumărate ori, în circumstanţele ce mi s-au ivit pînă în prezent), întregind sintagma cu toponimicul unde a luat fiinţă o tipică şi exemplară mişcare spirituală, anume la Valea Plopului. Inima îndrăzneaţă dublată de gîndirea profundă, veritabil misionară, care a făcut cu putinţă naşterea şi perpetuarea acestui fenomen este părintele Nicolae Tănase.

N-am obişnuinţa panegiricelor şi mi-e ostilă lustruirea de sine, intuită de Mihai Eminescu în celebrele versuri ale Scrisorii I. În plus, cine are nevoie de informaţii suplimentare despre Pro Vita, Valea Plopului ori despre părintele Nicolae Tănase le poate afla cu uşurinţă căutîndu-le pe internet. Aici vreau să scriu altceva, fiind probabil în asentimentul celor prezenţi în sala Teatrului „Ion Creangă“, fostă „Rapsodia“, de pe cîndva celebrul Lipscani: în seara de Duminică, 18 decembrie 2011, am luat parte la un spectacol a cărui coloană vertebrală au constituit-o o parte dintre copiii părintelui Nicolae Tănase, şcoliţi de dascăli cu har de la Valea Plopului. N-am venit să cerem, am venit să dăm – ar putea fi mottoul acestei manifestări de suflet, care a stîrnit nu numai ropote de aplauze încurajatoare, cum a spus, la un moment dat, Dan Puric, pe post de prezentator (poate un picuţ mai obosit decît mi-l imaginasem vizionînd pînă acum doar postările de pe internet, ori – ferească Dumnezeu! – aflat în pragul manierismului), ci şi lacrimi de bucurie fremătătoare, autentică, aşa cum toate spectacolele de mare ţinută le pot produce. Desigur, mesajul specific perioadei – colindele tradiţionale, apropierea vacanţei de iarnă, nerăbdarea sărbătoririi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos etc. – a contribuit semnificativ la emoţia ce m-a încercat, chiar dacă drastic diminuată, aflat fiind pe ultimul rînd, printre foşgăielile şi tîrşîielile indescriptibile ale unor creştini cam rătăciţi pe cărările prea înguste pentru ei ale codului bunelor maniere… Însă autenticitatea trăirii pe o scenă veritabilă din partea acelor copii de 7-18 ani, îmbrăcaţi cu veşminte imitînd epoca regatului lui Irod (pentru mica piesă de teatru religios), ori cu straie tradiţionale româneşti (pentru corurile „mic“ şi „mare“) nu putea să nu mişte inimile şi minţile celor prezenţi decît dacă ar fi fost de piatră! Scriu cu mîna şi acum tremurîndă pe tastatură: fiorul vestirii strămoşeşti a Naşterii Domnului respira prin fiecare por al micilor mesageri poposiţi de la Valea Plopului/Screzii pe o scenă de teatru din capitală.

Cînd cineva dintre spectatori, spre sfîrşitul veritabilului tur de forţă al micilor protagonişti (peste cincisprezece colinde şi cîntece adecvate marelui eveniment creştin pentru care ne pregătim), a cerut să fie luminată întreaga sală, ca să ieşim din noaptea anonimatului – specific, altminteri, spectacolelor obişnuite –, aproape c-am aprobat adjectivarea hiperbolică a lui Dan Puric: „e genială ideea!“ S-a produs atunci un incredibil feed-back: fenomenul Valea Plopului a pulsat cu adevărat viaţă prin toate atriile şi ventriculele celor trei inimi despre care vorbea un părinte de la Frăsinei, evocat, la un moment dat, de către Dan Puric. În acel moment minunatul „dar din har“ făcut de purtătorii de cuvînt ai misiunii exemplar săvîrşite, de aproape două decenii, de către părintele Nicolae Tănase s-a ivit simţirii şi raţiunii mele în toată splendoarea lui. Îmbrăcat în cuvinte, fenomenul Valea Plopului – căci despre el este vorba, în definitiv – ar putea suna astfel:

Luptînd cu toate nevoile materiale, noi, copiii de la Valea Plopului şi de la Valea Screzii, îngrijiţi fiind de părintele (cuvîntul trebuie luat şi în sens propriu!) Nicolae Tănase, am venit să vă scoatem măcar pentru două ore din secţia de reanimare pe voi, orăşeni dedulciţi la toate cele ale trupului, dar agonizînd sufleteşte; am venit, dară, să vă deconectăm de la aparatele care vă ţin în viaţă, suferinzilor de „infarct duhovnicesc“ (cf. Dan Puric, citîndu-l pe acelaşi părinte Ghelasie de la Frăsinei). Fie ca apropiata sărbătorire a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat lumea, să vă dea imboldul de a vă schimba viaţa, luîndu-vă în serios menirea creştinească, mîntuitoare.

Drept încheiere nu cred că pot găsi cuvinte mai potrivite decît cele rostite de nonagenarul dr. Iosif Niculescu, la una dintre minunatele seri organizate la sediul Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca“ din Bucureşti: Valea Plopului este răspunsul românesc pentru Europa la întrebarea dacă va mai exista creştinism sau nu (citat din memorie). 

Din articolul Printre cei chemaţi, dedicat prietenului cenaclist trecut între timp la Domnul Iisus Hristos Petru Demetru Popescu, autorul cărţii intitulate Poemul dispăruţilor prieteni. Scriitori care au rămas (Bucureşti, Editura PACO, 2011, 350 de pagini), reiau aprecierile:

Purtînd drept motto versul retoric-interogativ formulat de Nichifor Crainic Unde sînt cei care nu mai sînt?…, volumul se înfăţişează agreabil lecturii, fiindcă, fără a se coborî la literatura de consum, are totuşi calitatea de a comunica fiecărui cititor cîte ceva din ceea ce el se aşteaptă să afle dintr-o carte de evocări –  calitate a scrierilor menite să dăinuie. Astfel, cel preocupat de istoria „obsedantului deceniu“ poate afla cîteva repere necesare conturării unui tablou veridic; pedagogul se împărtăşeşte din atmosfera lecţiilor de odinioară, desfăşurate fără încorsetarea „itemilor“ preluaţi între timp de aiurea, de dragul unor forme fără fond; istoricul şi criticul literar îşi pot completa fişele referitoare la cutare sau cutare autor; pasionatul de literatură (dintre toţi, el pare să aibă cel mai mult folos) se poate delecta cu pagini aparţinînd, indiscutabil, unui profesionist: prozator şi autor de versuri, multe dintre ele aflate deja în manualele şcolare; chiar şi iubitorul de mondenităţi găseşte detalii despre personalităţi cunoscute doar din filme şi cărţi…

Trecînd de la aceste generalităţi la structura cărţii, o primă observaţie cantitativă mă obligă la constatarea unei asimetrii: partea întîi, intitulată Amintiri de neşters despre prieteni de neuitat şi însoţită de un fel de remember nostalgic versificat (Trecură anii… şi Ei au trecut / Întru vecia timpului din vers / Pe un tărîm de noi necunoscut: / Rămîne amintirea de neşters!), are 287 de pagini, faţă de cele 46 ale părţii a doua, cu titlul Dialoguri fugare – ce-i drept, dăruită şi ea cu acelaşi tip de rezumat versificat: Dialoguri fugare / Fără stăpîn, / Vorbe sprinţare / Dar care / Prin culoare / Rămîn! Valoric însă, înclin să apreciez în mod egal cele două segmente, corespunzînd unor nume ce nu au nevoie de nicio prezentare (pentru economia demersului de faţă, voi adăuga acum şi subtitlurile alese de autor – purtătoare de simboluri şi grele de semnificaţii): Dumitru Almaş (O suavă amintire), Ioan Al. Bassarabescu (În vacanţă), Virgil Carianopol (Poetul fericirii tîrzii), Alexandru Cazaban (Un Alecsandri modern, „veşnic tînăr şi ferice“), Ştefan Ciobotăraşu (Un actor printre poeţi şi un poet printre actori), Şerban Cioculescu (Seducţia inefabilului), Nichifor Crainic (Recitînd din Eminescu), Cella Delavrancea (Şi mîinile ei tremolate), Mihail Drumeş (Romancierul baroc), Victor Eftimiu (Iar eu un vultur tînăr), Radu Gyr (Visătorul sublim), Traian Lalescu (Puritatea herminei), Ovidiu Papadima (Simplitatea măreţiei şi măreţia simplităţii), Cezar Petrescu (Paradoxul singurătăţii), Mircea Sântimbreanu (Recreaţia mare), Părintele Dumitru Stăniloae (M-a sărutat un sfînt pe frunte) (pentru prima parte a cărţii), Tudor Arghezi (Diamantele „Cuvintelor potrivite“), Alexandru Philippide (Estetul bizantin, arbitrul literar al eleganţei), Marin Preda (Lupta cu necunoscutul din tine), Mihail Sadoveanu (Adevărat „Ceahlău al prozei româneşti“), Vladimir Streinu (Criticul lucidităţii) (pentru cea de-a doua parte). Uvertura poemului (o pagină) şi Post scriptum (o pagină şi jumătate) încadrează corpusul de texte, iar de pe coperta a patra doi dintre cei evocaţi, anume Mircea Sântimbreanu şi Şerban Cioculescu îmbie cititorul cu aprecieri critice la adresa întregii opere a lui Petru Demetru Popescu, precum: Cu deosebire în aria Povestirilor istorice, filonul de aur a [al – n.n.] unei opere uimitoare prin proteismul său, scrisă în totalitate cu acea seducţie care preface hărnicia în apostolat iar preselecţiile în artă… sau: Bun cunoscător al epocii, autorul valorifică o bogată documentaţie istorică, realizînd cu mijloacele specifice artei literare o frază cursivă, densă, comunicînd ideile majore ale timpului…

Iată, iubite și apreciate prietene Sergiu Ciocârlan, ce făceam în urmă cu un deceniu, pe vremea cînd ne vorbea marele duhovnic-vizionar părintele Iustin Pârvu, din ale cărui portrete-icoane izvorăsc astăzi mir, în repetate rînduri, desigur spre insistenta atenționare a nevrednicilor care am ajuns – din moment ce ne lăsăm conduși către dezastru economic și spiritual de conducătorii actuali nu putem purta cu rușine decît un asemenea epitet!  

De fapt, nevrednicia generală care strigă deja la ceruri este urmarea unei boli. Sîntem cu toții, în mai mare ori în mai mică măsură, atinși de această boală. Nu, nu-i vorba de covid – deși ea ar putea purta numele COVIDITĂ; e certamente o boală psihică mult mai gravă decît una infecțioasă, virotică. Nu pot tăcea văzînd cum se extinde. De aici exercițiul propus prin acest articol anamnetic. Celor sceptici le aduc argumente:

Să accepți tu, om sănătos, numit „asimptomatic“ de către „specialiști“ (în marea lor majoritate inși ahtiați de bani și de putere, unii fie: cu diplome medicale autentice!), arestarea la domiciliu (prin manipularea limbajului, așa cum am arătat de la începutul plandemoniei într-un articol, izolarea/carantinarea înseamnă arestare) nu e un simptom de boală mintală? Să accepți obstrucționarea căilor respiratorii prin purtarea mai peste tot a măștii conducînd la o mai slabă oxigenare a creierului (în definitiv, nu trebuie să mai gîndești independent: gîndesc guvernanții pentru tine!) și apoi să te lași șantajat/momit/mituit pășind la înțepat crezînd că ți se vrea binele (ei zic, pionierește, că asta-i degrab᾽ folositor / spre al țării viitor!) primind serurile experimentale genetice al căror statut e recunoscut, precaut, de înșiși producătorii lor (îmbogățiți fabulos ca urmare a succesului afacerii!), nu denotă un comportament maladiv-înfricoșat? Să respingi orice știre „antivaccinistă“ ca fiind falsă, ignorînd puzderia de nenorociri multe dintre ele letale (tot prin manipulare de limbaj ele sînt denumite „efecte secundare“), dar acceptînd „schema completă“ și, așa cum îți promit reclamele la „vaccinuri“, înghițind gălușca psihică mincinoasă că-ți „vei lua viața înapoi“ (de bună seamă, cu „certificat verde“, dar tot purtînd mască, distanțat și spălat obsesiv-magic pe mîini, fără a ți se garanta necontractarea bolii de care chipurile ai fi fost imunizat!) nu înseamnă că ești deja un bolnav psihic?…

Ei bine, toate acestea indică o suferință sufletească, pe care, prietene Sergiu Ciocârlan, ai diagnosticat-o într-un alt articol rinocerizare, utilizînd inspirat un termen metaforic din teatrul absurdului ionescian. Mai prozaic, eu aș numi COVIDITĂ profunda maladie colectivă. Deja, cu altă ocazie, am scris despre OMUL COVIDIC, atins de această boală indusă cu mijloace la fel de perfide ca ale experimentatorilor care au generat FENOMENUL PITEȘTI.

Am gîndit acest exercițiu ANTICOVIDIC fiind primul care l-am dus la capăt, după slabele-mi puteri; poate va da rezultate benefice și altora. Pentru surorile și frații creștini am propus deja o rugăciune pe pagina facebook. Închei, cu îngăduința domniei tale și a cititorilor acestei scrisori deschise, reluînd-o aici:

Slavă Tatălui, Fiului Celui Unul Născut și Sfîntului Duh!

Să invocăm Sabia Sfîntului Duh să ne despartă cele bune de cele rele, să ni se aducă, prin mila Domnului Iisus Hristos, lumina deosebirilor în toate clipele în urgia amestecului iute smintitor așternut zilelor noastre!

Să ne rugăm stăruitor Proniei pentru frații și surorile noastre care nu s-au lăsat pecetluiți cu scuipatul diavolului să aibă răbdare pînă la capătul încercărilor îngăduite de Tatăl Ceresc și, mărturisind neabătut Adevărul de credință, să poată primi, dacă va fi voia Lui, cununa muceniciei.

Să ne rugăm fierbinte pentru cei deja înșelați de diavol, căci și ei, asemenea fiului rătăcitor, au deschisă ușa căinței spre întoarcerea la Tatăl Ceresc, Care nu vrea moartea păcătoșilor, ci îndreptarea lor pe Calea Adevărului întru Viață.

Să ne rugăm și pentru vremelnicii conducători vînzători de neam ca, pocăindu-se, să nu ajungă tovarăși lui Iuda, ci, cumpărîndu-și undelemnul candelelor, să se poată alătura la vreme celor drepți, asemenea fecioarelor celor înțelepte de odinioară în așteptarea Mirelui Ceresc.

Pururea preacurată Fecioară Maria, grabnic ajutătoare celor ce te chemăm cu nădejde, te rugăm să ai în continuare grijă de Grădina ta, România, și de toți fiii și fiicele sale, aflați înlăuntrul ori în afara granițelor ei de țărînă, păstrîndu-i vii în credință pe calea mîntuirii.

Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh, acum și pururea!

Amin!

București, 27 răpciune 2021

---

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook