Lucrarea episcopului în Biserica Universală

Autor: Pr. psiholog Rafael Vintilă

Episcopii sunt urmașii apostolilor. În acest sens, putem aminti de momentul imediat Înălțării când, Sfinții Apostoli au luat locul Domnului Iisus la Cina Euharistică. De atunci, Jertfa Mântuitorului a fost adusă de către aceia ce l-au urmat, respectiv apostolii și ucenicii Săi, aceștia din urmă transmițând arhieria celor de după ei, episcopilor, prin punerea mâinilor.

Episcopii reprezintă o continuare istorică a oficiului apostolic și, prin urmare, sunt esențiali pentru înțelegerea apostolicității bisericii. Biserica primară vorbea despre episcopi ca „vicari ai lui Hristos”, dar titlul ajunsese să fie rezervat papei, spre exemplu, încă din secolul al VIII-lea. Conciliul Vatican II îl restabilește tuturor episcopilor, indicând astfel spiritul în care aceștia urmează să-și asume funcția. Teologia episcopiei, așa cum a fost expusă de Conciliul Vatican II, se regăsește în principal în două documente: Lumen gentium (capitolul III) și Christus Dominus. Aceste documente au ca premisă de bază că Hristos i-a unificat pe apostoli ca o colectivitate („colegiul”) și că acest colegiu continuă să existe în colegiul episcopilor – care sunt succesori ai apostolilor în măsura în care formează și sunt participanți la acest colegiu, continuându-și funcțiile în lume.

Primele exemple documentate pe care le avem de conducători bisericești al căror rol corespunde cu cel al episcopilor, se găsesc în scrisorile Sfântului Ignatie al Antiohiei, care, la judecata majorității cercetătorilor, au fost scrise în jurul anului 115. În aceste scrisori, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei, Onesim al Efesului și episcopul nenumit al Filadelfiei sunt descriși în mod clar ca episcopi care au îngrijirea pastorală a întregii comunități creștine a unui oraș, asistați de un sobor de presbiteri și un număr de diaconi, toți, împreună cu credincioșii, fiind supuși autorității divine. Ignatie afirmă cu tărie că episcopii își primesc autoritatea de la Dumnezeu. Nu există niciun indiciu în scrisorile sale despre noțiunea de succesiune apostolică în episcopat și nici nu ne spune cum el sau orice alt episcop a fost ales sau instalat în funcția sa. Ignatie vorbește despre darul profeție în scrisoarea sa către filadelfieni, iar în mai multe locuri el îi asociază pe presbiteri cu episcopul în așa fel încât să arate că mai exista un puternic element colegial în conducerea bisericii. În opinia majorității cercetătorilor de astăzi, sistemul prin care comunitatea creștină din fiecare oraș era condusă de un episcop a fost precedat de un sistem de conducere colegială exercitat de un grup de bărbați numit uneori episkopoi. Aceasta este ceea ce găsim în cărțile de mai târziu ale Noului Testament și în unele documente ale bisericii timpurii.

Sfântul Pavel și-a început scrisoarea către Filipeni cu un salut către comunitate împreună cu episkopois și diakonois. Aici cuvântul episkopois la plural este tradus corect „supraveghetori” mai degrabă decât „episcopi”, deoarece un episcop este conducătorul individual al unei biserici locale. În relatarea sa despre discursul lui Pavel către conducătorii bisericii din Efes, Luca se referă la ei drept „presbiteri”. În timp ce în Noul Testament există o varietate considerabilă a termenilor folosiți de cei care sunt lăsați la conducerea bisericilor locale, ceea ce este consecvent este folosirea termenilor la plural pentru a se referi la episcopi. Exemple în acest sens sunt: ​​„mai-marii voştri în Domnul” (1 Tes. 5:12); „mai-marii voştri ” (Evrei 13:17); „preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14:23); „preoţii cei dintre voi” (1 Petru 5: 1); „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria,” (1 Tim 5:17); „să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1:5). Nu există nicio dovadă în Noul Testament că orice apostol sau evanghelist care a fondat o biserică locală a lăsat un individ ca „episcop” responsabil de aceasta.

Că biserica din Corint a continuat să fie condusă de un colegiu de presbiteri mai degrabă decât de un singur episcop în ultimul deceniu al secolului I, este un fapt atestat în Epistola I a lui Clement către Corinteni, datată la aproximativ anul 96. Aceasta atribuie apostolilor nu numai numirea primei generații de episkopoi și diakonoi, ci și prevederea succesiunii regulate în această slujire. Totuși, aceasta nu a însemnat o succesiune de episcopi unici în fiecare biserică, deoarece nu există nicio dovadă a prezenței unui astfel de episcop în biserica din  Corint în acest moment. Epistola se referă în mod constant la conducătorii acelei biserici ca presbiteri, îndemnându-i pe cei vinovați de schismă să se supună lor și să îl urmeze pe Hristos cu ajutorul preoților.

O scriere creștină timpurie cunoscută sub numele de Păstorul lui Herma oferă dovezi că biserica Romei a continuat să fie condusă de un grup de presbiteri timp de câteva decenii ale secolului al II-lea.

S-a spus că autorul acestei lucrări a fost un membru laic al bisericii romane care a scris-o pe o perioadă extinsă în prima jumătate a secolului al II-lea. Când s-a referit la responsabilii bisericii, a folosit constant pluralul, vorbind uneori de „episcopi”, dar și de „presbiteri care prezidează biserica, „conducătorii bisericii” și „cei care ocupă primele scaune”. Din absența oricărei referiri la un singur episcop și mai multe referiri la plural la conducători și preoți, se poate concluziona că la momentul în care a fost scrisă această lucrare, biserica Romei avea încă conducere colegială.

Concluzia la care aceste dovezi i-au condus pe cei mai mulți savanți este că în cursul secolului al II-lea, dar cu viteze diferite în diferite regiuni, a avut loc o dezvoltare de la conducerea bisericilor locale de către un colegiu de presbiteri, la conducerea un singur episcop. Ei sunt convinși că o astfel de dezvoltare a avut loc și în biserica Romei, în ciuda faptului că Irineu îi numește episcopi ai acelei biserici pe cei care s-au succedat, începând cu Linus, despre care spune că a fost numit de apostolii fondatori ai acesteia, Petru și Pavel.

În orice caz, din scrierile lui Irineu, Tertulian și Origen este cert că până în secolul al III-lea comunitățile creștine ortodoxe de pretutindeni și-au recunoscut episcopii ca succesori ai apostolilor în rolul lor de pastori și învățători. Pe de altă parte, nu există dovezi solide care să susțină o noțiune de succesiune apostolică conform căreia apostolii au hirotonit un episcop pentru fiecare dintre bisericile pe care le-au întemeiat. Mai degrabă, există temeiuri întemeiate pentru opinia susținută de majoritatea savanților de astăzi, că episcopia a fost rezultatul unei dezvoltări care a avut loc în timpul secolului al II-lea, ca răspuns la necesitatea unei conduceri mai puternice pentru a contracara amenințarea la adresa credinței și unității bisericii adusă de gnosticism. Întrebarea asupra căreia bisericile sunt împărțite este dacă această dezvoltare ar trebui înțeleasă ca un răspuns pur uman la nevoia contemporană de o conducere mai puternică, sau mai degrabă ar trebui văzută ca fiind atât de evident călăuzită de Duhul Sfânt încât episcopia trebuie să fie recunoscută ca un element cu voință divină.

Infailibilitatea bisericii răsăritene este prezentă prin corpul episcopilor atunci când, aceștia exercită funcția supremă de învățătură în sinodul ecumenic. Colegiul episcopal își exercită colegialitatea și comuniunea într-un mod preeminent într-un sinod.

  Episcopul este cel responsabil în primul rând pentru viața Bisericii în eparhia sa. Ca episcop individual, el își exercită funcția pastorală a acestei biserici și nu asupra altor biserici sau asupra bisericii universale. În virtutea acestei hirotoniri, autoritatea unui episcop este proprie, obișnuită și imediată, adică un episcop posedă autoritate în virtutea hirotoniei sale. Totuși, exercitarea autorității lor este controlată în cele din urmă de autoritatea sinodală a Bisericii și poate fi limitată în anumite limite dacă îngrijirea pastorală a bisericii o cere.

Printre sarcinile principale ale episcopilor, predicarea Evangheliei este preeminentă. Îndatoririle episcopilor sunt descrise și cu referire la funcția profetică, preoțească și pastorală a acestora. Astfel, ei trebuie să urmărească lucrarea lor apostolică ca martori ai lui Hristos pentru toți oamenii, să se dăruiască pe sine din toată inima celor care s-au rătăcit de pe calea adevărului sau care nu cunosc nimic despre Dumnezeu și mila Lui mântuitoare, să cheme toți oamenii la credință, să sublinieze calea revelată divin pentru a da slavă lui Dumnezeu și, prin aceasta, a dobândi fericirea veșnică, să arate că lucrurile materiale ale vieții și instituțiile umane pot fi direcționate și către mântuirea umanității și pot contribui substanțial la edificarea trupului lui Hristos, să expună în acord cu învățătura bisericii valoarea inestimabilă a persoanei umane; libertatea ei și vitalitatea corporală; familia și unitatea și stabilitatea ei; educația copiilor; structurile social; sărăcia și bunăstarea, să propună metode de găsire a unui răspuns la întrebări de cea mai mare gravitate precum creșterea și distribuția justă a bogăției materiale; pace și război ș.a.

Reprezentările  episcopilor se regăsesc și pe pereţii bisericilor, înveşmântaţi în al lor omophorion, cu Biblia în mâină şi cu faţa către lume. Încă din secolul XVII, acest veșmânt este de două tipuri: omoforul mare și omoforul mic.

Semnul prin excelență al episcopului este omoforul mare care în vechime se punea peste felonul preoțesc, atunci când episcopul trecea din treapta de preot în cea de arhiereu. De asemenea, la omoforul mare face trimitere și literatura de ordin liturgic. Pe de altă parte, omoforul mic este de dimensiuni mai mici, fiind mai scurt și este purtat de către arhiereu în jurul mijlocului, fiind petrecut peste pieptul acestuia. Episcopul, atunci când îmbracă sfintele veșminte și își pune omoforul pe umeri, se adresează domnului Iisus Hristos prin următoarea formulare: „Pe umerii Tăi, Hristoase, ai ridicat firea omenească cea căzută și pierdută, pe care cu înălțarea Ta ai mântuit-o și îndumnezeit-o ca s-o oferi și s-o aduci întru slavă multă lui Dumnezeu Tatăl”. Simbolic vorbind, omoforul este acea oaie pierdută salvată din veșnicia păcatului. Episcopul o pune pe aceasta pe umeri, urmând să o poarte în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii. Simbolic, în timpul Vohodului Mare, doi preoți pășesc înaintea celorlalți purtând pe mâini mitra și omoforul, însoțiți de ripide și lumini. În momentul în care au ajuns în fața treptelor soleii, aceștia așează omoforul pe umerii arhiereului.

Ca și momente ale utlizării, omoforul mare este utilizat doar în unele situații, cea mai relevantă fiind momentul hirotoniei. În acest sens, taina preoției se va săvârși de către arhiereu purtând omoforul mare.  Pe de altă parte, omoforul mic este utilizat la săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, dar și atunci când se săvârșesc alte ierurgii și taine.

Un alt element aparte ce completează tabloul semnelor episcopale îl reprezintă cârja arhierească.

Aceasta este un baston lung, iar în partea superioară este împodobită cu două capete de șerpi care se privesc, între ei regăsindu-se un un glob sau o cruce. Șerpii sunt simbolul înțelepciunii pastorale, iar crucea sau globul denotă faptul că respectivul arhiereu avea dreptul de a păstori turma în numele Domnului. De asemenea, orientarea capetelor șerpilor spre cruce denotă jertfa Domnului Iisus Hristos și propovăduirea Bisericii. La o analiză mai atentă, se poate observa că aceștia au gurile deschise, din ele ieșind limbile cu venin. Acest aspect poate fi interpretat ca simbol al celor doi inamici ai Bisericii: unul dintre șerpi poate fi vrăjmașul din interior, respectiv ereziile, înșelăciunea și schisma, în timp ce al doilea șarpe este vrăjmașul din exterior, manifestat prin acte de martirizare, întemnițare și chiar de închidere a Bisericilor.  Reprezentativ pentru simbolistica acestui element arhieresc este și următorul verset: „Iată Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”. (Matei 10, 16)

Concluzionând, apreciem că episcopul reprezintă, de fapt, treapta dintâi și cea mai înaltă din întreg clerul slujitor din Biserică. De asemenea, acesta este succesorul Apostolilor, sfințit prin taina preoției pentru a sluji Domnului și a supraveghea Biserica.   

---

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook