RELIGIE, MAGIE, SUPERSTIȚIE (1)

  Să nu confundăm religia cu superstiția și nici cu magia. Religia presupune, am mai scris și cu alte ocazii, trei elemente: un subiect (practicantul-omul), un obiect (divinitatea-pentru noi creștinii, Sfânta Treime), și o relație activă între subiect și obiect, adică între om și divinitate. Am scris cu „d” mic, pentru că sunt mii de religii pe pământ, nu numai a noastră. Relația aceasta comportă un cult, adus de om prin rugăciuni (cult particular-mă rog acasă; cult public-ne rugăm împreună în locașul de cult) și jertfe (în creștinism, jertfe nesângeroase), un sistem moral, adică un anumit tip de comportament pretins de la noi de către divinitatea adorată (pentru noi, poruncile lui Dumnezeu). Din partea divinității, vin spre om daruri, împlinirea rugăciunilor și promisiunea unei vieți veșnice. Am expus aceste idei în mod foarte schematic și expeditiv. Magia, în schimb, este o apelare a omului la forțele răului (duhuri necurate), pe care unii le pot și adora (în cazul acesta magia devine religie satanică). Contactul cu forțele răului se face cu ajutorul unei persoane consacrate diavolului (vrăjitorul), care stăpânește tehnici de chemare a duhurilor, și care de asemenea, poate transfera puterea duhurilor necurate asupra unor persoane sau lucruri. Vrăjitorul este un fel de „prestator de servicii diavolești”, cum găsim pe larg în viața Sfântului Ciprian și a Iustinei. Pretinde bani și oferă puterea demonică omului. Iar această putere i se poate transmite de la distanță, sau prin intermediul unor obiecte „vrăjite”. Superstiția este credința populară în anumite forțe impersonale, care lucrează în anumite și precise condiții. Ți-a trecut pisica neagră prin față, ÎȚI MERGE RĂU! Nu se explică de unde apar aceste acțiuni favorabile sau nefavorabile, pentru că în superstiție nu intră cu nimic ideea de persoană… Sunt temeri sau speranțe fără nici o susținere logică. Nu începe un lucru important marțea, pentru că-i „de-a hoarțea”! Nu pun pe poartă numărul treisprezece, pentru că „aduce ghinion”! Pun ață roșie la mâna copilașului sau la gâtul puiului de animal „ca să-i apere”… Observăm că superstiția este cea mai irațională dintre cele trei situații tratate de mine în această cateheză, pentru că aceste puteri, pozitive sau negative, nu sunt atribuite nici unei divinități, nici diavolului! Ele vin așa, de nicăieri…

  În creștinism și magia și superstiția sunt interzise cu asprime de sfintele canoane. Prima îl înfrățește pe om cu dușmanul lui Dumnezeu și al neamului omenesc, diavolul, iar cea de a doua atribuie obiectelor și situațiilor puteri dumnezeiești. Obiceiurile unor creștini sunt foarte greșite, apropiindu-se uneori de magie, iar alteori fiind pure superstiții. Găsim pe internet o gamă foarte variată de astfel de obiceiuri. „Trimite această rugăciune la patruzeci de persoane, și ți se vor împlini dorințele”! Aici avem un fel de magie, folosim rugăciunile ca pe incantații vrăjitorești. Rugăciunea nu lucrează prin trimiterea ei la alții, ci prin pătruderea în inima rugătorului! Cine împlinește rugăciunile? Dumnezeu! Iar dacă uităm de Destinatarul rugăciuni, atunci ea și-a pierdut scopul, devenind simplă incantație. „Cu această (precisă) rugăciune, ți se îndeplinesc dorințele… Oare?… Și dacă schimb un cuvânt ce se întâmplă?! Am pierdut efectele binefăcătoare?… Iarăși avem folosirea rugăciunii (care ar putea să fie chiar adevărată) cu rol de incantație magică.

Preot Sorin Croitoru, Mantova Italia