PAGINI DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ. DESPRE CONVERTIREA UNOR MEGLENOROMÂNI LA ISLAM
Foto: magazincritic.ro
Motto: „Să spunim noĭ că im Romînĭ, mic cu marĭ, tinirĭ, bitǫrnĭ.” (Rizu Peana, învățător din Birislaŭ, Meglenia)
În Macedonia a trăit multă vreme – şi mai trăieşte prin câteva sute de oameni – o ramură a românilor. Aşezată în regiunea Meglen, această ramură vorbeşte un dialect românesc frumos. Din păcate, în ultimele secole împestriţat de grecisme (ca şi multe din graiurile armâneşti). Printre vechile aşezări de acolo se numără Oşani, Lunguţa, Cupa, Liuminiţa, Ţărnarecea, Cusaţă şi altele asemenea.
Meglonoromânii mai trăiesc şi printr-un sat din România, Cerna, în care sunt peste 2.000 dintre ei. Ca eroi ai rezistenţei anticomuniste, au fost, asemenea celor mai mulţi dintre români, persecutaţi de ocupaţia sovietică şi de colaboraţioniştii lor.
Dar în afară de cei amintiţi, mai există două sate de meglenoromâni şi în… Turcia. Mai exact, în Tracia turcească, unde au fost strămutaţi în urma schimbului de populaţii – pe criterii religioase – dintre Turcia şi Grecia (perioada interbelică). Pentru că, spre deosebire de ceilalţi meglenoromâni, aceştia erau musulmani. Uimitor, nu-i aşa? Mai ales că ei constituie singura comunitate islamică românească (şi,respectiv, de limbă latină) din lume. Dar cum a apărut această ramură islamică a meglenoromânilor?
Vom prezenta mai jos un citat din „Aromâni Meglenoromâni Istroromâni. Aspecte identitare şi culturale” (Ed. Universităţii Bucureşti, 2012, p. 57-58):
„În prima zi de Paşti, la vremea când creştinii se aflau în biserici, o parte din pomacii* din Caragiova reuşesc să pătrundă în Nânta, unindu-se cu turcii de aici; au înconjurat biserica în care se afla episcopul, ameninţând că vor fi ucişi dacă nu vor îmbrăţişa islamul, în condiţiile date, vlădica acceptând părăsirea credinţei străbune. Episcopul, om cultivat, a fost păstrat ca un fel de egumen turcesc, nu departe de Nânta, de unde, cuprins de căinţă, se va refugia la Sfântul Munte.
Tradiţia spune că unul dintre creştinii care jurase că va primi mai bine moartea decât mahomedanismul, muri la scurt timp după convertire. Rudele îl dezgropară de două ori în trei ani, conform credinţei că, dacă trupul rămâne neatins, omul a fost plin de păcate, şi au constatat neputrezirea lui.
În urma unui vis, acestea apelează la fostul episcop, care trebuia să citească rugăciunea de dezlegare în biserica în care decedatul a primit mahomedanismul. În timpul citirii, carnea de pe oase dispăru. Pentru fostul episcop minunea era prea mare, şi, neavând linişte sufletească, trebuia să treacă din nou la creştinism. Cu ajutorul unuia dintre fiii celui decedat ajunge la Salonic, de unde pleacă la Muntele Athos. După ce a făcut canonul pocăinţei, se întoarce în Nânta ca să-şi determine foştii enoriaşi să se lepede de islam. Ajungând la geamie, nu reuşeşte să-şi expună punctul de vedere şi, după ce reuşi să iasă din oraş, este ucis de nânteni, care deveniseră mai fanatici decât turcii, în localitatea Săm-Toader. O grămadă de pietre de la locul crimei a purtat numele „doarma popăľa”, „lemnul popii”, nântenii evitând sintagma „cruţea popăľă”, acolo aflându-se şi o cruce de lemn. Trupul episcopului, luat de cei din Oşani, a fost dus la mânăstirea Sfântul Mihail şi înmormântat, aproape de zidul din partea despre nord al vechii clădiri, loc care purta numele „grobu vlădicaľă”…” [„groapa vlădicii”, „mormântul vlădicii” n.n.]
Separarea dintre meglenoromânii apostaţi din Nânta şi cei din jur devine foarte puternică de la această crimă, care pecetluieşte islamizarea deplină a primilor. Trecuţii la Islam se vor purta în următoarele decenii cu violenţă, încercând prin toate mijloacele să-i convertească pe românii din Nânta ce rămăseseră ortodocşi. Unii dintre aceştia cedează, alţii preferă exodul apostaziei. Nânta devine, cu timpul, o localitate islamică, din care creştinismul a fost eradicat. Prin violenţă. Alături de meglenoromânii islamizaţi mai trăiau pomaci şi alte câteva grupuri etnice, toate mici. Unele obiceiuri creştine s-au mai păstrat, totuşi, de-a lungul vremii.
Meglenoromânii din vecinătatea Nântei – şi în primul rând cei din Oşani – au luptat cu eroism să-şi păstreze credinţa mai departe. Şi o păstrează cu sfinţenie până astăzi.
Încheiem această scurtă înfăţişare a unor pagini din istoria noastră cu alt citat din aceeaşi lucrare (p. 58):
„În privinţa datei exacte a trecerii nântenilor la islam se menţionează o evanghelie veche, care ar fi fost ulterior expediată la Atena, pe care ar fi notată data de 24 aprilie 1671 (marţi). În acel an ziua de Sfântului Gheorghe a căzut în prima zi de Paşti, slujba de Paşti având loc a doua zi. Tot aici ar mai fi însemnat faptul că joia după Paşti, la 27 aprilie, ar fi căzut la Nânta şi în împrejurimi grindină şi zăpadă, acoperind snopii de grâu. Locuitorii satelor învecinate au reuşit să înfrângă vitregia timpurilor, opunându-se cu îndârjire turcilor, dar şi fraţilor islamizaţi, uneori fiind nevoiţi, pentru a scăpa de prigoană, să-şi închine pământurile chiar unor bei, de la care au reuşit să le răscumpere ulterior.”
Din datele de care dispun meglenoromânii din Turcia sunt astăzi aproape complet turciţi. Nu doar religios, ci şi etnic. O parte dintre ei păstrează amintirea originii lor, totuşi…
––––––––-
* pomaci = slavi (mai ales bulgari) islamizaţi; s-au manifestat adesea foarte violent faţă de toţi cei care nu se converteau la Islam.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook
