GÂNDURI (II)

  Mulţi vorbesc despre „trădare” ca despre o ruşinoasă tradiţie românească. Vorbire concretizată în afirmaţii de tipul „ne-am trădat aliaţii” (aka „Pacea de la Bucureşti” din 1918 sau „23 august 1944”) sau „ne-am omorât conducătorii” (aka „Antonescu”, „Ceauşescu”, „Mihai Viteazu”, „Brâncoveanu”). Stupiditatea masivă a ideii şi concretizărilor ei, desprinderea lor de realitate, contradicţia flagrantă cu faptele pare să scape vorbitorilor de fiecare dată.

Istoria Franţei este, ca şi a Italiei, Germaniei, Rusiei şi multor alte naţii, un şir nesfârşit de comploturi, trădări, jafuri, pogromuri, minciuni, crime abominabile, incesturi, paricide, fratricide etc., etc., etc. Toate nu doar asumate liniştit de culturile în cauză, ba chiar privite ca romantice.

La noi, românii, asemenea practici nu doar că sunt incomparabil mai rare, dar aparţin şi unor grupuri aproape întotdeauna înstrăinate de Neam – de valorile lui, de felul lui de a fi.

Mai mult, sunt totdeauna privite de popor cu ruşine, dacă nu cu scârbă sau ură. Ele se constituie în excepţii, în abaterile de la tradiţie, lege, normă; se constituie în infracţiune, în anormalitate. Contrastul cu liniile istorice şi tradiţiile altor popoare este izbitor. 

Şi totuşi, pentru mulţi oameni ori rău intenţionaţi, ori lipsiţi de discernământ, ele devin „cap de acuzare” şi „caracteristică” a românilor…

A.M.A.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook