Despre coifuri pierdute și facturi neplătite
Există două feluri de pierderi într-o țară ca a noastră: unele pe care le regretăm și altele pe care le plătim…. cu vârf și îndesat. Pe primele le mitologizăm, iar pe celelalte le bugetăm. Coiful de la Coțofenești – această piesă de aur care ne face, pentru câteva secunde, să ne simțim mai vechi, mai importanți, mai așezați în istorie – a dispărut cândva, pentru a reapărea apoi în circuitul complicat al memoriei și al negocierilor. Un obiect mic, dar suficient de strălucitor încât să reflecte orgoliul nostru național. În schimb, cele 600 de milioane de euro din lotul vaccinurilor nu strălucesc. Nu au nici formă, nici poveste, nici legendă. Doar consistență contabilă de sorginte UE și Pfizer. Și totuși, într-un mod straniu, cele două lucruri seamănă. Pentru că și coiful, și contractul au fost, la un moment dat, „ale noastre”. Doar că unul s-a pierdut în trecut, iar celălalt s-a pierdut în viitor. Când vorbim despre coiful de la Coțofenești, tonul devine aproape liturgic. Ne adunăm în jurul ideii de patrimoniu, de identitate, de continuitate. Ne indignăm, pe bună dreptate, că ceva atât de valoros a putut să plece de lângă noi.
Când vorbim despre contracte, tonul se schimbă. Devine tehnic, fragmentat, defensiv. Nu mai există „noi”, ci doar „ei”: cine a semnat, cine a aprobat, cine a greșit. Coiful, dacă ar putea vorbi, probabil ne-ar întreba cu o anumită mirare: „Cum ați reușit să mă pierdeți?” Și acum, iată-ne, într-un prezent mai liniștit epidemiologic, dar mai agitat financiar, descoperind că liniștea nu este gratuită. Că are un preț. Unul rotund, aproape literar prin absurditatea lui: 600 de milioane de euro.
Am învățat să recuperăm simboluri. Cu efort, cu negocieri, cu răbdare diplomatică, aducem înapoi obiecte care ne confirmă identitatea. Le punem în muzee, le luminăm frumos, le explicăm copiilor. Dar ce facem cu deciziile? Cu acele acte invizibile, fără vitrină, fără ghidaj audio, care ne costă mai mult decât orice artefact? Există, totuși, o ironie fină în această situație. Pentru coiful de la Coțofenești am fi dispuși să plătim orice, doar să fie „al nostru”. Pentru niște vaccinuri pe care le-am comandat tot noi, nu mai vrem să plătim nimic. Am avut mereu această relație complicată cu responsabilitatea. O luăm în serios până în momentul în care devine concretă. Apoi, brusc, începe analiza. Cine a fost? De ce? Cum s-a ajuns aici? Întrebări excelente, dar tardive, ca niște diagnostice puse după externare.
Nu vreau să transform totul într-o lecție. Lecțiile, ca și coifurile, tind să fie admirate mai mult decât puse în aplicare. Dar nu pot să nu observ această coincidență: în timp ce ne recuperăm trecutul bucată cu bucată, ne ipotecăm prezentul semnătură cu semnătură… guvernamentală. Poate că, peste ani, vom povesti acest episod cu acea detașare specifică lucrurilor consumate. Vom spune: „A fost o perioadă complicată.” Și va fi adevărat. Și undeva, între un obiect de muzeu și o factură de plătit, se află România: aceeași, recognoscibilă, ușor melancolică, mereu surprinsă de sine.
MAGAZIN CRITIC – Contează pe ȘTIRI ce contează
