Urma din piatră
Muzeul Național al Unirii - Alba Iulia
Pe dealul cu brazi şi iarbă crudă,
lumea mi-e pusă la picioare,
doar ea lipseşte, sfântă fecioară,
cu mijlocul prins în cingătoare.
Părul e prins în cozi împletite,
iia firav îi cade pe trup,
e înger sau e copilă,
Doamne, ce lumină să-i duc?
Răspunsul coboară neaşteptat:
– Du-i lumina inimii tale curate
şi sufletul tău neîntinat,
să-i fii făclie în zi şi în noapte,
să-i fii de la pământ, la cer, înalt!
Am privit în jur uimit,
n-am văzut nicio suflare,
doar în inimă simțeam
o bătaie ce nu doare!
Descrețită îmi e fruntea,
mângâierea din cuvinte
mi-o aduse-n gând pe mama,
ce-n trăire îmi stă în minte!
În genunchi căzui îndată,
sărutând pământul sfânt,
urma ei rămasă-n piatră,
mă atinse, prin veşmânt!
Tinerețea ei frumoasă,
ca o lacrimă-n mister,
mi se aşeză în suflet
şi-n priviri ce vin din cer!
Mulțumesc, Ion Sorescu!
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook