„Nu sunt singur, sunt cu Mioara”

De vorbă cu Viorel Grigore, la un an de la trecerea la Domnul a Mioarei

,,Povestea Mioarei, profesoara de Religie și mamă a cinci copii, dintre care unul cu sindrom Down, bolnavă de cancer și îngrijind în același timp și o mamă și o soacră la rândul lor bolnave – ei bine, povestea aceasta trebuie că o știți cu toții până acum. Cine nu i-a citit seria de interviuri publicate în revista noastră i-a citit cu siguranță cartea „Cancerul, dragostea mea”. O carte cu un titlu șocant, care pe unii i-a ținut la distanță – și totuși, o carte de dragoste, una din cele mai tulburătoare cărți de dragoste scrise vreodată.

O carte despre o dragoste ce mijește timid, apoi crește, crește, acoperind, valuri, pe cei din jur, soțul, copiii, prietenii, vecinii, lumea. Și credeți că s-a oprit aici?

De dincolo de moarte, necurmat, valurile acestei dragoste ne acoperă încă. (A.S.)

– Viorel, a trecut un an de când Mioara s-a mutat la Domnul. Cum a fost acest an pentru voi?

– A fost un an mai greu, bineînţeles, plin de ispite şi de încercări, cel puțin din punctul de vedere al lipsei fizice a mamei copiilor. În schimb, am simţit foarte mult ajutorul Mioarei din Ceruri, așa că lucrurile au avut, totuși, un mers firesc. Copiii, slavă Domnului, au trecut cât de cât mai bine prin această mare încercare, aproape supremă încercare de a merge mai departe fără îndrumătorul lor de bază, care era Mioara în familia noastră. Dar prin modul lor de a se raporta la noua realitate – ei fiind mult mai concentraţi pe viaţa de familie şi mai motivaţi de-a merge mai departe – m-au făcut și pe mine să trec mai bine şi mai repede peste problemele inerente acestei despărţiri.

Am simțit ajutorul Mioarei în primul rând prin netristeţea copiilor – care pentru mine este o minune, numai Dumnezeu poate face lucrul acesta! –, dar și în marea mulţime de oameni care au venit cu braţele deschise către noi, ajutându-ne şi financiar, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Pentru rugăciunile lor și mai ales pentru rugăciunile Părintelui Arsenie (de la Mănăstirea Cornu), duhovnicul nostru, am ieșit din această încercare mai întărit în lupta permanentă care e viaţa cotidiană dusă în această lume secularizată şi plină de non-Dumnezeu. Și mi-am dat seama că am avut marea ocazie – şi probabil unica ocazie! – să trăiesc lângă un sfânt, şi lucrul acesta pentru mine este o mare binecuvântare.

– Îi ceri Mioarei ajutorul ca unui sfânt?

– Da! E firesc să-i cer ajutorul ca unui sfânt, pentru că viaţa în sine a Mioarei a fost o viaţă de Pateric, nu o viaţă normală. Și chiar la un an de la plecarea ei la Domnul sunt momente în care îmi dau seama că toate aceste virtuţi ale ei se câştigă numai printr-o viaţă de sfinţenie.

– Mai primeşti mărturii de la oameni care spun că simt ajutorul Mioarei?

– Da. Toţi mă întreabă dacă am visat-o pe Mioara. Eu n-am visat-o; probabil că mă vede prea prost să o visez şi se gândește să nu mă tulbure, dar sunt prieteni de-ai noştri care au visat-o, şi chiar în nişte situații extraordinare. O visează fericită, într-o lume în care nu există suferinţă, o lume complet diferită de ceea ce a trăit aici, pentru că ce a trăit aici a fost o parte din iad, dacă se poate spune aşa. N-ai cum să cunoşti raiul fără să stai un pic şi cu piciorul în iad.

– Despre cartea Mioarei ce mai spun oamenii?

– Cartea Mioarei e o minune, reacţiile sunt deosebite, începând de la oameni simpli până la profesori universitari, preoţi, monahi, diaconi, cântăreţi, stareţi, parlamentari, brutari şi aşa mai departe, de la profesori de Religie până la oameni simpli. E un adevărat balsam această carte, mulţi au spus că ar trebui să fie a doua carte citită după Biblie – mie mi se pare mult, dar asta e părerea lor. E însă o carte care poate fi un îndreptar pentru viaţa spirituală a fiecărui om, pentru că reflectă o viaţă plină de suferinţe şi-ţi dă o anumită tărie de-a continua lupta. (…)”

Interviul integral pe FamiliaOrtodoxa.ro

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook