3 martie 1949. Începerea colectivizării agriculturii în România

Cu o populație trăind în proporție de peste 80% în mediul rural, țărănimea reprezentând 75% din locuitorii săi, România ocupată de sovietici avea să fie supusă unui agresiv proces de colectivizare a agriculturii, după modelul de mult timp pus în practică în Uniunea Sovietică.
După ce, în scop demagogic și de învrăjbire a categoriilor sociale, guvernul comunist, impus de ocupant și condus de colaboraționistul Petru Groza, inițiase o reformă agrară prin împroprietărirea țăranilor săraci și mijlocași, în 1945, acum același guvern trecea la un proces de confiscare a tuturor proprietăților agricole, în vederea realizării uriașelor colhozuri de tip sovietic, numite la noi Gospodării Agricole de Stat (GAS).

Propaganda comunistă antagonizarea ţăranilor săraci și a celor înstăriţi, aceștia fiind stigmatizaţi sub denumirea de „chiaburi”. Cu toate acestea, comuniștii nu au obținut adeziunea politică a ţărănimii sărace, fapt reflectat în rezultatele reale ale alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, când țărănimea a votat in corpore cu partidele istorice, în special cu PNȚ. Comuniștii au câștigat doar printr-o fraudă masivă , realizată prin teroare și violență. De altfel, comuniștii nici nu puteau fi în mod sincer axdepții micii proprietăți agricole, ccare conform ideologiei marxist-leniniste „generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”.

De asemenea, dreptul de proprietate asupra pământului era serios pus sub semnul îndoielii, prin impunerea sistemului de colectare a cotelor, părți semnificative ale producției preluate de stat cu forța, începând din 1946. Aceste produse furate practic țăranilor în cantități foarte mari erau detinate alimentării oraşelor, industrializării ţării şi plății despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică. Dar în relaitate, măsura urmărea înfrângerea rezistenţei țăranilor înstăriţi și ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale, pentru a-i determina pe proprietari să accepte adeziunea la sistemul gopodăriilor colective, singurul mod de a scăpa de cote.

Anul 1949 marchează debutul procesului de colectivizare a agriculturii, care se va întinde pe 13 ani, perioadă presărată cu nenumărate abuzuri, acte de teroare și cime împotriva umanității. Zeci de mii de țărani, înstăriți și săraci laolaltă, vor lua calea închisorilor și lagărelor de exterminare, pierzându-și urma în morminte nici până astăzi cunoscute, în timp ce alte mii vor sfârși împușcați și aruncați prin șanțuri și gropi comune. Familiile acestora vor cunoaște calvarul marginalizării sociale și o permanentă mizerie.
Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea Nr. 187 din 1945, prevedea că exploatările agricole moşiereşti și fermele model, cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, erau trecute în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor G.A.S.-uri. Proprietarii nu puteau să conteste în instanţă exproprierile, Legea 177 din 7 iunie 1947, consfințind că „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare sunt considerate acte de guvernământ”.
La plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, desfăşurată între 3-5 martie 1949, s-a hotărât trecerea la colectivizare după modelul sovietic. „Sarcinile Partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii” aveau ca obiectiv final eliminarea proprietăţii private la sate, prin aceasta regimul fiind conștient că distruge însăși țărănimea ca și categorie socială întemeiată pe modelul comunăților arhaice, depozitare ale tradițiilor și civilizației străvechi ale acestui popor.
S-a pus în mișcare un întreg sistem de propagandă, în cadrul căruia, alături de presa scrisă și radio, echipele de propagandiști responsabili cu „munca de lămurire” au avut un rol deosebit. În realitate, totul a fost un mare fiasco, rezistența țăranilor fiind și mai îndârjită. De asemenea, măsurile represive împotriva celor care refuzau colectivizarea a determinat îngroșarea rîndurilor rezistenței armate din munți printr-un aflux de fugari care s-au alăturat partizanilor. Un șir întreg de răscoale ţărăneşti au jalonat întreaga perioadă a anilor 1950-1960, Miliția și Securitatea implicându-se activ și sângeros în reprimarea acestora, soldată cu morți, răniți și mii de arestați, dar și cu deportarea a familii întregi.
După perioada 1949-1952, când s-a anunțat triumfalist înființarea unui mare numpr de GAC-uri, a urmat o stagnare, iar din 1956 procesul a fost accelerat. Noi revolte au izbucnit între 1957 și 1960, fiind reprimate dur de autorităţi.

Abia în 1962 comuniștii au anunțat festiv încheierea procesului de colectivizare a agriculturii. Evenimentul a fost marcat printr-o mascaradă intitulată pompos sesiune extraordinara a Marii Adunări Naţionale, la 27-30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani invitaţi, numărul încercând să facă o legătură între cei 11.000 de țărani uciși la 1907, conform istoriografiei comuniste.

Florin Dobrescu

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo