Mihai Eminescu, teii și marea-i trecere
ro.pinterest.com
Valuri de aer îmbălsămat în cartierul bucureștean ne binecuvîntează iarăși… Teii bătrîni din zona unde locuiesc au înflorit!
An de an, mireasma dumnezeiască năvălește noptatic-cuceritor suindu-mi firea în cer.
Privesc calendarul și gîndul la Mihai Eminescu se materializează subtil pe fundalul olfactiv: cobor sfînta-i carte ce-și foșnește iar dinainte-mi filele îmbietor îngălbenite și adnotate:
Și-un miros de tei în crînguri…
Flori de tei el are-n păru-i…
Lîngă teiul nalt și vechi…
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi…
Caii… Bouri… Cerbi, ciute vin
Și pe teiul nostru-ntreabă:
Cine sîntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dîndu-și ramurile-n laturi:
– O, priviți-i cum visează…
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei…
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rînduri-rînduri…
O viață clocotind de idealuri creatoare și de gînduri patriotice; nemaipomenite versuri și proză ridicînd vechea limbă românească la nivelul artistic meritat de o veritabilă împărăteasă devenind pildă lumii întregi; o profesie exemplară aruncînd semințe menite unei renașteri naționale prin articole răscolind mințile și inimile contemporanilor săi cum nimeni n-o făcuse pînă atunci, avînd vădite ecouri pînă astăzi; o cabală iudeo-masonică retezîndu-i diavolește forțele creatoare; un testament reluat în multe variante și o moarte martirică – iată rezumativ cum a fost rînduit lui Mihai Eminescu să treacă meteoric însă emblematic-definitoriu creator printre urmașii celui mai vechi dintre popoarele Europei.
Conștient de numărul neobișnuit de talanți încredințați de Tatăl Ceresc și de faptul că genii beau vinu-uitării, cînd se cobor din ceruri, alesul gînditor Îl va fi întrebat adeseori tainic despre a[le] lumilor misteruri, unul dintre acestea fiind despre ceea ce se află dincolo de naștere[1] – momentul minunat imaginat prin corelația celest-pămîntesc: un înger o stea din cer aprinde/ Și pe pămînt coboară în corpul lui de lut – și de moarte. Poetic, el consemnează unul dintre răspunsurile primite cîndva printr-un seraf mare. Să medităm la aceste strofe mai puțin citate:
Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu: gîndirea lui – anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grîu
Vei sămăna în ceruri a gîndurilor sume
Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu,
Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gîndire.
În aste mari nemargini unde gîndiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun cîntări, ce vibră – se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține.
Cînd mintea va cuprinde viața ta lumească,
Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-i sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața Lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s El și Dînsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins.
De-astă viață mîndră de vrei să ai o știre,
Gîndește num-atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire.
Pe creațiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gîndirile prin somn;
Deși nu sînt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude și le are.
Cînd omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămîne surd și orb:
Un cîntec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea pentru dînsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dînsul e-n toate ce-a gîndit.[2]
Definiția Dumnezeirii din cea de-a treia strofă citată e replica potrivită dată de însuși poetul-filosof celor ce-l plasează între atei. În privința sufletului desprins de trup închipuit în cea din urmă strofă pe care am citat-o aș glosa că experiențele din secolul al XX-lea, în special cele datorate lui Raymond Moody (cf. Viața după viață, 1975), nuanțează tulburător intuițiile eminesciene: concentrarea ființei trecute la viața de dincolo la statutul unui grăunte-uimit de gîndire poate fi capabil cîndva să reîncolțească, să crească și să rodească alte și alte uimiri/mirări, la nesfîrșit-gînditoare! Mi se pare o nemaipomenită metaforă a nemuririi creației – sau, cum se exprima un prieten plecat și el prematur dintre noi – presupune nesomnul capodoperelor[3].
Să ne amintim în ziua comemorării sale cum își dorea Mihai Eminescu să i se petreacă marea trecere către nemurire:
Și nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe cînd cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vîrfuri lungi de brad
Pătrunză talanga
Al serii rece vînt
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-și scuture creanga…
Sau, cu-aceeași prezență a arborelui protector simbolic semnificînd fidelitatea, cu frunzele amintind forma inimii și asociat feminității:
Să treacă lin prin vînt
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-și scuture floarea…
Sau, ca-ntr-un etern ceremonial, cu puterile sale apotropaice răsștiute de bătrîni:
Reverse dulci scîntei
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea…
Sau, în fine, cunoscut în medicina populară ca alungător al bolilor provocate demonic – în așa-numita Duminică a Teiului, adică în prima zi de Rusalii, ramurile de tei decorau odinioară protector porțile, interiorul caselor și adăposturile vitelor[4]:
S-aud pe valuri vînt
Din munte talanga
Deasupra-mi teiul sfînt
Să-și scurure floarea…
Relația tei-Mihai Eminescu a fost nu doar poetică, fiind pecetluită și prin sfîrșitul pămîntesc al genialului scriitor în mijlocul lui cireșar – lună dăruindu-ne și miresmele sfinte ale florilor acestui arbore.
Fie ca Dumnezeu să-l odihnească-n pace între drepții Săi pe bine-viersuitorul care la optsprezece ani scria:
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
În ceea ce mă privește, coborînd în actualitate Îl rog fierbinte pe Tatăl Ceresc să ne ferească fiii în aceste vremuri de primejdia angajării în războiul fratricid de la granița de răsărit pe care descreierații lumii îl perpetuează!
București, 14 cireșar 2025
[1] Am scris într-un alt articol (v. https://magazincritic.ro/2025/04/02/sa-luam-exemplu-de-la-blagovestenie-bunavestire/ ) că veritabila venire pe lume a unui om care s-ar cuveni celebrată este momentul concepției sale, întrucît coborîrea lui ca prunc din pîntecele matern prin ceea ce se numește zi de naștere este o consecință a acelui magnific și tainic moment, îndeobște ignorat, dacă nu chiar socotit „accident nedorit“…
[2] Cf. postuma Povestea magului călător în stele. Am folosit M. Eminescu, Poezii, vol. II, antologie de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, 1977, pp. 164-165.
[3] Petru Mihai Gorcea (n. 28 ianuarie 1942, Timișoara – †6 ianuarie 2005, București) e autorul volumului de eseuri Nesomnul capodoperelor (1977), referitoare la operele lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi și Liviu Rebreanu. Ca eminescolog, profesorul universitar a elaborat Steaua din oglinda visului (1983), trei fascicole pentru elevi și studenți Eminescu (I-III) și mai ales Eminescu, vol. I-III (1998-2004).
[4] Așa cum, fără alt temei decît forma frunzelor amintind de limbile de foc de la Cincizecime pogorîte asupra Sfinților Apostoli preînchipuind Duhul Sfînt, se practică astăzi în multe biserici stropirea cu aghiasmă a frunzelor de nuc, care au preluat această funcție ocrotitoare. Or, potrivit etnologului Ivan Evseev nucul este un arbore demonic în folclorul și [în] credințele vechi și noi ale multor popoare (v. Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească,Timișoara, Editura Amarcord, 1997).
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
