SISTEMUL MEDICAL ROMÂNESC: CÂND NEPĂSAREA ȘI INCOMPETENȚA DEVIN PROCEDURI STANDARD
În România, boala nu începe în cabinetul medicului și nici nu se termină odată cu tratamentul. Pentru mulți pacienți, adevărata luptă se poartă în sălile de așteptare, pe holurile înguste ale spitalelor, în fața ghișeelor unde speranța stă la coadă. Într-o țară în care cancerul nu iartă și timpul înseamnă viață, sistemul medical continuă să se împiedice în propriile proceduri, erori și lipsă de responsabilitate.
Institutul Oncologic București – drumuri lungi pentru răspunsuri scurte
Zeci, uneori sute de kilometri parcurg oamenii spre Institutul Oncologic din București, cu speranța că acolo vor găsi răspunsurile de care depinde viitorul lor. Mulți ajung obosiți, sleiți, dar și înarmați cu un ultim strop de încredere. Pentru unii însă, această încredere se rupe brusc, în fața unui „rezultatul nu e gata”, „nu s-a lucrat astăzi”, „reveniți peste o săptămână”.
În spatele acestor cuvinte aparent banale se ascund drame. Oameni care au făcut programări, care au așteptat, care au sperat. Oameni care află că aparatele s-au „ars”, că laboratorul are „probleme”, că personalul este „insuficient”. În realitate, de multe ori este vorba despre dezorganizare, nepăsare sau, mai grav, o normalizare a haosului.
Medicii: între vocație și dezumanizare
Există medici dedicați, oameni care luptă pentru pacienții lor în ciuda unui sistem neprietenos. Dar există și reversul medaliei: cadre medicale preocupate mai mult de propriul confort, de ședințe, de hârtii sau de telefoane personale decât de omul aflat în fața lor. Pacientul devine uneori o întrerupere, o bifă, un număr. Nu pentru că medicii nu ar ști ce au de făcut, ci pentru că s-au obișnuit cu ideea că „merge și așa”.
Această cultură a habituației la disfuncțional, în care empatia e un lux, iar responsabilitatea o povară, transformă instituțiile medicale în locuri în care durerea este tratată cu indiferență.
Cozi nesfârșite și reguli care nu ajută pe nimeni
Holurile sunt martorii unei realități care nu ar trebui să existe într-un stat european modern (dar noi ne vrem europeni): sute de oameni care așteaptă ore întregi, uneori zile, pentru o hârtie, un rezultat, o semnătură. Pacienți în vârstă, oameni aflați sub tratament, bolnavi oncologici — toți stau la aceeași coadă, fără prioritizare reală, fără suport, fără soluții.
Iar când lucrurile merg prost, avem mereu procedurile standard — un scut perfect pentru orice eroare. Standardizate, rigide, aplicate mecanic, ele devin scuza ideală pentru a acoperi ceea ce altfel s-ar numi malpraxis sau, cel puțin, o gravă lipsă de profesionalism. În loc să protejeze pacientul, procedurile devin o barieră între realitate și responsabilitate.
Durerea din spatele unui sistem obosit
În fiecare coadă stă o poveste: o mamă care își așteaptă rezultatul biopsiei, un bărbat care face naveta pentru singura șansă la tratament, un copil care speră la o veste bună. Toți sunt acolo pentru că nu au altă opțiune. Și totuși, sistemul îi tratează adesea ca pe o obligație, nu ca pe oameni.
Durerea lor nu este doar medicală, ci este și durerea de a fi ignorat, amânat, pasat de la un ghișeu la altul. Este durerea de a vedea cum o instituție care ar trebui să ofere speranță devine un labirint birocratic fără ieșire, un loc în care anormalul e tratat ca normal.
O concluzie amară, dar necesară
Nu putem repara sistemul medical doar prin investiții sau prin dotări noi. Nu putem vindeca nepăsarea cu protocoale. Incompetența nu dispare odată cu schimbarea unui ministru, ci este nevoie de responsabilitate, transparență, empatie și, mai presus de toate, de oameni care să pună pacientul în centrul actului medical.
Până atunci, drumul spre vindecare va rămâne, pentru mulți, la fel de greu ca boala însăși.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!
