„Republica Robinetelor Fără Apă – epopeea lichidului invizibil”

Trăim într-o epocă atât de modernă încât uneori ai impresia că viitorul a venit, s-a încurcat în hârtii și-a plecat. Avem 5G care merge mai bine în pădure decât în oraș, drone care-ți aduc pantofii la ușă, inteligență artificială care îți scrie CV-ul, aplicații care-ți numără pașii, carduri pentru orice mișcare economică — de la cafele la colț până la taxe interstelare. Și totuși, în această simfonie a progresului tehnologic, lipsește un instrument elementar: apa. Da, apa. Acea invenție a naturii folosită impecabil de romani, sciți, daci, maiași, oamenii din peșteri și cam orice civilizație care a avut două ulcioare și un neuron responsabil cu „hai să nu stricăm ce merge”. Dar în anul 2025, în România super-digitalizată, 12 localități rămân fără apă din cauza unei „erori umane”. O formulare atât de vagă încât poate însemna orice: de la „am apăsat butonul greșit” până la „am uitat să trezim din somn instituția responsabilă”. Nu vorbim despre un meteorit scăpat de sub control, nu despre un cataclism biblic, nu despre extratereștri care au tras cu un pai hidrogenul din atmosferă. Ci despre momentul de geniu în care niște oameni s-au gândit că e o idee extraordinară să facă lucrări la Barajul Paltinu exact în mijlocul ploilor torențiale care tulburau apa. Și rezerva? Păi, normal, era goală – că doar trăim în țara unde rezerva există doar pe hârtie, ca orice plan strategic.

Prin sate și orașe, oamenii au revenit la ritualul ancestral al bidonului de plastic: cozi, nervi, mașini pline, cărat la găleată: o întoarcere nostalgic-ironică în anii ’90. În spitale, personalul se întreba cu groază cum faci să sterilizezi instrumentele când nu curge nimic la robinet. Ca bonus, centrala de la Brazi s-a oprit și ea, pentru că, surpriză!, nu avea apă de răcire. E momentul în care lanțul slăbiciunilor devine colier național: dacă nu avem apă, nu avem energie; dacă nu avem energie, importăm. Un domino perfect, rezultatul unei gândiri strategice demne de un manual despre „Cum să gestionezi prost o infrastructură”. Dar partea cu adevărat fascinantă este alta: nu vorbim despre cătune uitate de lume. Nu vorbim despre trei case pe un vârf de munte. Vorbim despre orașe, despre zone industriale, despre locuri unde trăiesc sute de mii de oameni. Și fix în acest context apare eterna întrebare: „Ce treabă are Nicușor Dan cu Barajul Paltinu? E în Prahova, nu în București.” Are. Pentru că problema e aceeași peste tot: un amestec de neglijență, decizii lente, reflexe birocratice și instituții încremenite într-un prezent continuu.

Toți promit același repertoriu: „Reparăm”, „modernizăm”, „digitalizăm”, „transparentizăm”. Orașele sunt pline de comunicate, infografice colorate și declarații solemne despre cum totul va fi minunat „în curând”. Dar în momentul în care vine vorba de apa concretă, reală, palpabilă — nu cea din rapoarte — sistemul cade ca un calorifer ruginit desprins din perete. În București, ani la rând, oamenii au învățat să facă dușuri în stil tabără: cu sticla încălzită pe aragaz, cu apa turnată în trepte, cu organizare militară. Și în loc de scuze, în loc de soluții, au primit poezii despre „moștenirea grea”, basme despre conducte viitoare și grafice frumos colorate în care viitorul arată superb, doar prezentul e un accident.

Și în timp ce oamenii golesc supermarketurile de bidoane, instituțiile fac ceea ce știu cel mai bine: comunică. Comunicate pe Facebook, conferințe cu grafice, diapozitive desenate în PowerPoint la 11 seara, declarații care te fac să crezi că trăiești într-o țară paralelă în care totul funcționează perfect, doar tu ești ghinionist că stai fix pe strada unde conductele au implodat ca un croissant prost umflat. Sute de paragrafe despre „proiecte în implementare” și „contracte în procedură”, în timp ce tu încălzești oala cu apă pe aragaz ca să-ți speli copilul. Sigur, ni se spune că nu e vina nimănui. Nimeni nu e responsabil. Nimeni nu semnează nimic. Nimeni n-a greșit, doar s-au aliniat planetele greșit. Așa ajunge România să fie un fel de escape room birocratic: toată lumea e înăuntru, caută ieșirea, dar cheia e la cineva care e în concediu sau într-o comisie sau într-o comisie a unei comisii care așteaptă avizul unei subcomisii. 

Primarul României – un fel de administrator al unui oraș-capitală supranumit „România în miniatură” – zâmbește, chicotește și livrează fraze tehnice în timp ce oamenii plătesc apă pe care o primesc doar ca idee filozofică. Adevăratul slogan pare să fie „nu vin rușii”, ci aceiași europeni exasperați care aleg periodic un președinte zonal și îi dau misiuni mărețe: poze la inaugurări, panglici, promisiuni și eterna replică „în câțiva ani se va vedea schimbarea”. Și totuși, există ceva poetic în felul în care România își gestionează apa. Aproape mitologic. O țară în care Dunărea traversează un teritoriu cât un roman rusesc, în care munții sunt plini de izvoare, în care plouă destul cât să-ți uzi și umbrela, și tot ajungem să ne rugăm la cisterna Salvării ca la un zeu capricios. Dacă Zeus a avut trăsnetul, noi avem „eroarea umană”. Asta e divinitatea noastră: imprevizibilă, misterioasă, omniprezentă și responsabilă de toate. De la avarii până la întârzierile la metrou. Eroarea umană e noul Sfântul Duh: nu o vede nimeni, dar explică absolut tot.