Despre ridicolul imperiilor în declin

Mi se pare firesc ca, în momentul căderii unui imperiu (vezi Oswald Spengler), să-i vedem goliciunea și ridicolul în toată splendoarea democratică. Puterea aflată în declin nu se retrage niciodată în tăcere; dimpotrivă, ea devine zgomotoasă, disproporționată și adesea grotescă. Exact în clipa în care autoritatea reală începe să se evapore, simbolurile ei se îngroașă, se caricaturizează și ajung să se trădeze singure. Să nu credem că Joe Biden și Donald Trump, ori antecesorii lor, caricaturali fiecare în felul său, au fost selectați ca lideri ai celui mai îndatorat stat al lumii din punct vedere moral, în mod accidental. Ei nu reprezintă simple excepții sau erori ale mecanismului democratic, ci simptome vizibile ale unei crize structurale mai profunde. În istorie, imperiile aflate în faza ascendentă tind să producă figuri sobre, tehnocrate sau vizionar-administrative; cele aflate în declin produc personaje excesive, polarizante, teatrale.

Bâlbâielile lui Biden, momentele sale de dezorientare publică, dificultatea de a susține coerent un discurs de putere nu sunt întâmplătoare. Ele exprimă, dincolo de biografia individuală, oboseala unei ordini politice incapabile să se mai reinventeze. În oglindă, excesele grotești ale megalomanului Trump nu sunt nici ele accidente. Ele reprezintă reacția compensatorie a unui sistem care, simțindu-și fragilitatea, încearcă să o mascheze prin hiperbolă, spectacol și agresivitate simbolică. Chiar și promisiunea unei „măreții de altădată” — sintetizată în sloganul MAGA — este semnul clasic al unui imperiu care nu mai poate proiecta viitorul și se refugiază într-un trecut mitologizat. Imperiile sigure pe ele nu promit restaurări; ele propun expansiuni. Doar cele aflate la final de drum își construiesc legitimitatea din nostalgie.

În acest context, ridicolul nu este o anomalie, ci o etapă. Este ultima mască a puterii înainte de pierderea ireversibilă a prestigiului. De aceea, cultul lui Trump întreținut în spații periferice ale sistemului occidental, inclusiv în România, este simptomatic pentru o veche slăbiciune locală: incapacitatea de a înțelege când un model istoric se epuizează și când este momentul unei repoziționări lucide.

Privit prin lentila lui Oswald Spengler, ceea ce asistăm astăzi nu ține de un context geopolitic tensionat; de fapt, asistăm la intrarea civilizației occidentale în faza sa terminală. Spengler descria declinul ca pe o transformare a culturii vii în civilizație mecanică, dominată de tehnică, bani și administrație fără sens transcendent. În faza finală, spunea Spengler, nu mai apar oameni de stat, ci figuri teatrale, „cezari” fără măreție, actori ai unui spectacol golit de conținut. Din această perspectivă, America este exemplul cel mai avansat al unui proces general occidental, care se dizolvă în propria sa hiperraționalizare, în incapacitatea de a mai produce sens, loialitate și credință colectivă.

Samuel P. Huntington mută accentul de pe declinul intern pe fractura externă. În logica sa, problema fundamentală nu este doar oboseala Occidentului, ci faptul că universalismul liberal a fost o iluzie de moment, născută dintr-o conjunctură istorică favorabilă. „Ciocnirea civilizațiilor” apare pentru că Occidentul își pierde capacitatea de a se impune normativ. În momentul în care puterea simbolică slăbește, diferențele culturale, religioase și civilizaționale revin violent la suprafață. În contrast, Francis Fukuyama a reprezentat, poate fără să vrea, momentul de maxim hybris intelectual al Occidentului. „Sfârșitul istoriei” nu a fost atât o profeție, cât o confesiune: convingerea că modelul liberal-democratic nu mai are rivali reali și că evoluția politică globală poate fi redusă la administrarea prosperității. 

Când istoria a revenit — sub forma crizelor, războaielor, populismului și fragmentării — Occidentul s-a trezit dezarmat conceptual. Neavând un proiect pentru viitor, s-a refugiat fie în nostalgia măreției pierdute (MAGA), fie în gestionarea tehnocratică a declinului. În acest sens, Biden și Trump sunt complementari. Amândoi aparțin aceleiași faze istorice: momentul în care imperiul nu mai produce viitor, ci doar interpretări concurente ale trecutului. Privind din periferie — din România sau din alte spații dependente simbolic — tentația de a alege o tabără este mare. Dar adevărata problemă nu este cine câștigă lupta internă a imperiului, ci faptul că epoca imperiului se apropie de final.