Editorial | Politica românească, între contractul social și lipsa responsabilității
Clasa politică românească pare prinsă într-un cerc vicios al mediocrității autosuficiente, în care puterea nu mai este un instrument al responsabilității, ci o formă de protecție personală. De peste trei decenii, schimbarea de fețe a fost adesea confundată cu schimbarea de fond, iar discursul reformist a devenit o recuzită electorală refolosită ciclic.
Partidele se rotesc la guvernare, dar reflexele rămân aceleași: opacitate decizională, lipsă de viziune pe termen lung și o raportare cinică la interesul public. Statul este tratat ca o pradă, nu ca un contract social, iar administrația devine extensia clientelei politice, nu un mecanism profesionist în slujba cetățeanului.
Una dintre cele mai grave carențe este absența responsabilității reale. Greșelile majore, de la politici economice incoerente până la eșecuri în sănătate, educație sau infrastructură, rareori au consecințe politice autentice. Demisia este excepția, nu regula, iar asumarea vine, de cele mai multe ori, doar sub presiune publică masivă sau externă. În locul unei culturi a răspunderii, s-a instalat una a scuzelor: „greaua moștenire”, „contextul internațional”, „blocajele instituționale”. Toate pot fi parțial adevărate, dar devin irelevante când sunt folosite sistematic pentru a masca lipsa de competență sau de curaj.
La fel de nocivă este ruptura tot mai vizibilă dintre clasa politică și societate. Politicienii vorbesc despre „popor” aproape exclusiv în campanii, apoi se retrag într-un limbaj tehnocratic sau autosuficient, rupt de realitatea zilnică a cetățenilor. Problemele concrete ale românilor sunt adesea subordonate jocurilor de culise, calculelor electorale și echilibrelor interne de partid. Această distanță alimentează neîncrederea, absenteismul la vot și radicalizarea discursului public, într-un cerc care slăbește constant democrația.
