Stau faţă-n faţă cu această zi şi rostesc cuvinte iar camera se umple de aripi

1
În lumea lui Magaie
toţi scriu poezii
iar femeile,
femeile se dezbracă pe stradă
când apasă el o tastă pe telefon
Magaie are parfum de carte
privirile lui sunt fulgere ce ridică fustele copacilor
Aşa se plimbă el fericit printre noi
în mână cu un lanţ cu care trage
când are chef
cerul mai aproape
Uneori vorbeşte pereţilor
într-o limbă pe care nu o înţelege nimeni
şi din când în când îşi clăteşte vorbele cu rom
apoi caută talkshowul preferat
şi începe să plângă în hohote pe umărul televizorului
Aşa se aruncă el mereu sinucigaş în faţa ecranului
doar că atunci el calcă şi pe câte o rană
iar ea i se desface
iar ea îi înfloreşte
Azi şi-a luat un câine trist
pătat cu cerneală invizibilă
când îl plouă i se văd lătrăturile mai bine
şi un îmblânzitor de zmeie şi-a luat
dar şi un tren sinistru
care îl tot zdruncină la fiecare trecere
între noapte şi zi
când gândurile lui înfig săgeţi în aer
de se izbesc lumile una de alta
Vai!
zice Magaie anesteziat de realitatea halucinogenă
asta este o lume care intră lejer într-o aşchie de nisip
Atunci Magaie se transformă într-o statuie de gheaţă
paşii lui trec prin noi ca o fisură
în timp ce inima lui goală ticăie / ticăie
ca o bombă cu ceas

2
Sunt câţiva membri ai bandei de poeţi
ai reţelei naţionale de visători
care se adună seara, târziu
pe miriştea din centrul ţării
Au tatuaje sau măcar hanorace
pline de versuri vivace
Vorbesc o limbă nouă
ştiută doar de ei
dar care provoacă ambuteiaje de cuvinte
Ei sunt seducătorii subconştientului nostru
când răsucesc brusc metafora în el
În tot acest timp
restul lumii stă tăcut
privind înspre faţa întunecată a oglinzilor
Şi atunci ei se opresc
şi atunci ei aud un fâlfâit
pe cerul dat cu ceară
Căci poeţii se topesc
dacă nu îi asculţi
şi se surpă cazematele lor de cretă
Atunci poeţii ies afară din poezie
ca dintr-o linişte tot mai fluidă
iar cu mâinile lor zdrobesc
ca pe grenade
bucăţi mici de hârtie
pentru că unele dintre acestea
chiar pot ucide

3
În camera mea mică
nu mai e loc de nimic
stăpân e doar Marx
câinele ultimului meu bunic.
Marea de aburi curge
prin oraşul pustiit
intră prin ferestrele moi
iar noi suntem tot goi.
Fiarele virusate stau ascunse
în garajele lor minuscule.
Bătrânii elefanţi au ieşit
din veranda mea şi au capturat
santinelele zilei.
S-a făcut linişte, s-a făcut pustiu
sângele forează
în grinzile vii de metal.
Cineva îşi goleşte seminţele
în cutia milei.
Eu mă caut pe mine
printre şine
în ruine.
Singură tu
treci prin capul meu.
Ai luat un poem
şi ai făcut din el un zmeu.

4
Îmi amintesc cum citeam seara
la lumina pălăriei bunicului meu
apoi stăteam pe marginea balconului
ca deasupra unei prăpăstii
şi priveam lumea
în interiorul ei.
Când nu a mai fost el
mă ascundeam sub pătură
şi făceam lumină cu singura portocală
pe care o primeam de la Moş Gerilă.

5
Stau faţă-n faţă cu această zi
şi rostesc cuvinte
iar camera se umple de aripi
Sus la mansardă
pianistului i se încurcă fluturii
între degetele cu care cântă sonate
Soarele se visează traversând strada
în timp ce ne măsoară mirat
trupurile despuiate
Canalele deschise din drumul lui
plâng îngrozite
Tot oraşul sângerează
prin aleile sale ascunse
în timp ce noaptea se înfige
în carnea noastră până la os
Pe pământ cad frunze
parc-ar fi din nou
pentru prima dată toamnă
iar fulgerul prinde rădăcini
Ceasornicele goale atârnă
de pleoapele lumii
precum liniştea
pe gâturi de lebădă
Aşa mi se face noapte
tot trupul îmi curge
îngenunchind.

Ionuț Calotă

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!