FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

01/2025 FĂNUȘ NEAGU

Se trezi din somn urlînd : — într-o zi, doamna mea, ai să mă cunoşti ! Izbi cu pumnul în stinghia mesei şi se strîmbă de durere. Uriaşe cu glas spart, degradat în toate patru punctele cardinale : la miazănoapte şi la miazăzi, degra dat de vin, la răsărit şi la apus, degradat de femei fără moarte, fără prejudecăţi şi fără servici. Băuse pînă la trei dimineaţa şi mirosea de sus pînă jos a alcool dospit. — învinsă domniţă, cred că azi noapte am înghiţit un cîine degerat. Vorbea singur, ad înc încredinţat că litania asta îl va salva de spînzurătoare. Lu ă o pară din fructieră şi muşcă din ea lacom în cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, cu vînt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extremitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fîntînă veche şi, pe marginea ei, o fată cu sînii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea pînă ce fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descîntată cînd ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii pînă-n zona acoperită de memorie.

Şi cînd ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zîmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii : nici o femeie pînă la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită. Dar în ziua aceea — „21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace” — nu recepta silueta fetei de la fîntînă. Muşcînd din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să astîmpere agitaţia cîinelui pe care-l purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. ÎI întinse, sprijinindu-l cu burta. Clapele de sidef şi de ebonită scoaseră scîntei de ţipete. El tresări neplăcut. — Cînd încep să cînt, îmi trădez sufletul ! Şi noaptea tîrziu, culcîndui-se, închisese în oase, ca în nişte tuburi secrete, averea murdară şi insuportabilă a unei zile grele : vorbe care ucid, gînduri care nu se pot rosti. Dar spre 10 dimineaţa visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui şi trebuia să verifice. „Sînt nebun !” îi trecu prin minte, şi un rîu de spaimă sau o explozie de mărăcini îi scutură măduva din şira spinării. Trînti acordeonul pe scaun şi strigă : — Scumpă doamnă, m-am culcat cu capul pe o scoarţă de căruţă de Brăila, şi iată, m-am trezit pe tîmplă cu un porumbel verde, în ceafă cu un trandafir roşu, şi cu buzunarele pline de greieri. Se opri şi ochii lui negri fixară intens lozinca din perete, scrisă cu cerneală densă: Munca înnobilează pe om, dar nici Lenea n-a ucis pe nimeni.

Ceasul deşteptător, aşezat într-o cutie din solzi de şindrilă — panglici de hîrtie colorată fumegau ca o barbă de poet futurist sub podeţul cutiei — sună ora 11. La această oră înaltă din zi, garsoniera lui Radu Zăvoianu, situată la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu faţa spre grădina Cişrnigiu, plutea în lumină trandafirie — efectul lustrei de cristal roz de Veneţia. — Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor. Lepădă pijamaua de mătase, cu două mişcări din umeri şi o răsucire vulgară a bazinului. Oglinda imensă — 2,20 rn X 1,30 m — atîrnînd pe perete, în stingă divanului, în patru cordoane împletite şi învelite în pluş auriu, fiecare isprăvindu-se într-om canaf bogat şi moale, fură în apele ei limpezi — creastă de val oceanic în zi de iulie — un trup tînăr, mărturisit la aproape toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna piratului”. Radu Zăvoianu măsura 1,80 m, avea muşchi lungi, întărîtaţi în bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul şi pîntecele acoperite cu păr negru, mărunt şi des şi fin, ca al căţelelor care fată mult. Faţa prelungă şi obosită, cu semne de vărsat sub bărbia puternică — în anotimpurile reci purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gît un batic colorat, lăsînd impresia că-i copiază pe artiştii americani din filmele western — faţa prelungă şi nasul puţin coroiat semănau nelinişte sau repulsie în oamenii cu care venea pentru prima dată în contact, îl salvau ochii negri, mari, melancolici şi flămînzi, ochi de soldat dintr-o garnizoană arabă. Dacă ochii sînt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătînd în verde fosforescent în clipele de extremă emoţie, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viaţă.

Tinînd picioarele pe mocheta de culoarea paiului în perioada secerişului, trecu în baie. Izgoni cîinele din stomac şi se atîrnă de lanţul de bronz care deschidea duşurile. Apa fierbinte îl izbi în ceafă ca o ploaie sălbatică. Desfăcu o pungă cu săruri aromate, o vărsă pe umeri şi, excitat, turmentat de mirosurile alea ameţitoare ca un voiaj în coloniile engleze, începu să danseze. — La tropice, la tropice, domnule Zăvoianu, cu nuci de cocos la subţiori l Şi din nou, obsesiv : — Ah, doamna mea… îţi voi împodobi casa cu liliac alb. închise apa caldă. — Raft panoramic ! strigă, şi aduse peste el o ploaie rece. O primi în faţă, năucit, ca un boxer care recepţionează o avalanşă de pumni la figură, înjură scîrbos, bătînd cu călcîiele în ciment. Era pe Strada Mare din R., gonea congestionat, izbindu-se cu fruntea de muchia ferestrelor deschise. Fetele care-l aplaudaseră, seara, la concert, şi-l siliseră să repete pînă la epuizare şlagărele la modă îl priveau mirate şi amuzate — el nu le vedea, alerga spre Comitetul orăşenesc de partid, să protesteze pentru Asta Dragomirescu, amendată de miliţie cu 500 — cinci sute — lei, fiindcă tulburase liniştea singurului restaurant din localitate. Lingă el, gîfîind, un procuror şchiop, fost coleg de liceu, sau aşa ceva — nu şi-l amintea din şcoală — încerca să-l liniştească, repetînd, la nesfîrsit, aceeaşi expresie : — Radule, voi plecaţi, eu rămîn ! Se întoarse în cameră, înfăşurat în prosopul de baie. — Ce imbecil ! spuse el, cu adresă la procurorul cel şchiop. „Oraşul întreg era pe picior de ducă, se suia la munte, elibera terenul pentru lacul de acumulare al Hidrocentralei de la R., şi el, boul, striga mereu : voi plecaţi, eu rămîn 3… Fusese un concert frumos, totu şi, în ultimele rinduri, oamenii ascultau călări şi Asta rîdea : — Radule, e prima dată cînd cînţi în faţa măgarilor, uite colo, spre dreapta, un grup de tineri călări pe măgari, să~i întrebăm dacă n-au de vînzare dulceaţă de smo chine, ei cultivă smochini şi portocali... îşi îndreptă spinarea şi răcni : — Da, scumpă doamnă, creşteau tot felul de pomi pe acolo, dar mai creşteau şi vipere ! Se extinse pînă la marginea puterilor şi scuipă : — Du-te dracului ! Extenuat, desfăcu perdelele şi ridică storurile, apăsînd cu toată greutatea trupului pe mînerele de alamă neunse la timp. Brusc, pleoapele i se zbătură mirate şi sufletul i se deschise de bucurie: afară ningea ! în clipa aceea se simţi împăcat cu toată lumea şi cu Dumnezeu.

De citit şi:

CU URSULA PE BANCĂ