Interviu cu tânăra scriitoare Maria Andreea Stancu, revelația lunii noiembrie pentru mine
din arhiva Andreei
Radu Buţu: Este o onoare pentru mine să îţi pot lua acest interviu, mă gândeam ce mică e lumea după ce văzusem o ştire despre câştigătoarea ,,Prima Verba”, ca apoi să aflu că te-am jurizat la concursul organizat de colegii mei de la ,,Apusenii”. Felicitări pentru cele 2 premii și pentru multe altele! Acum că publici în ,,Gazeta de Gorj”, te vor putea descoperi și mai mulți oameni. Te-aş ruga, pentru început, pentru cei ce nu te cunosc, să te descrii în câteva cuvinte. Ai vreun motto preferat?
Maria Andreea Stancu: Mă numesc Maria Andreea Stancu, am 17 ani și sunt elevă în clasa a XI-a la Liceul Teologic Baptist „Emanuel” din Cluj-Napoca. Locuiesc în Baciu, lângă Cluj și sunt o fată obișnuită, care merge la școală, își face temele, iubește animalele și încearcă să găsească timp pentru scris și voluntariat.
Sunt sensibilă, curioasă și destul de încăpățânată atunci când îmi doresc ceva. Nu îmi place să renunț ușor, chiar dacă uneori lucrurile nu ies așa cum mi-aș dori.
Sunt și un copil adoptat, iar povestea mea m-a învățat că nu locul din care pleci hotărăște cât de departe poți ajunge. Am avut norocul să întâlnesc o mamă care m-a ales și care mi-a arătat că familia înseamnă iubire, nu doar legături de sânge.
Dacă ar fi să aleg un motto, acesta ar fi: „Nu contează de unde începe povestea ta, ci ce alegi să faci cu paginile care urmează.”
R.B.: Scrii şi o faci cu talent, îmi plac enorm unele din textele tale. Spune-ne, te rog, cum ai descoperit pasiunea pentru scris?
M.A. Stancu: Nu pot să spun că de mică visam să devin scriitoare. Îmi plăceau poveștile, dar multă vreme nu m-am gândit că aș putea să le scriu chiar eu.
Un moment important a fost întâlnirea cu Alex Moldovan. El m-a făcut să privesc altfel literatura și să înțeleg că nu trebuie să fii un scriitor cunoscut ca să ai ceva de spus.
Am început să scriu despre întâmplări care m-au impresionat, despre oameni întâlniți în diferite locuri și despre lucruri pe care nu voiam să le uit. Uneori scriam din amintiri, alteori inventam personaje și situații.
La început nu mă gândeam la premii. Apoi am început să particip la concursuri literare. Am câștigat unele, la altele nu am obținut nimic. Dar fiecare experiență m-a ajutat să învăț.
Unul dintre cele mai frumoase momente a fost când am aflat că manuscrisul meu „Fata care lipsea din fotografie” a câștigat premiul de la „Prima Verba”. Nu îmi venea să cred că o poveste scrisă de mine ar putea deveni o carte adevărată.
Pentru mine, scrisul este un mod de a păstra amintiri și oameni. Poate că timpul ne ia unele lucruri, dar atunci când le așternem pe hârtie, o parte din ele rămâne.
R.B.: Ca să rămânem tot în zona literară, aș fi curios să aflu ce citești. Ai autori sau genuri literare preferate? Proză sau poezie? Pentru o tânără de 17 ani, ce fel de literatură îi bucură sufletul?
M.A. Stancu: Prefer proza, pentru că îmi plac poveștile și viețile oamenilor. Dar trebuie să recunosc că nu sunt genul de adolescentă care stă toată ziua cu o carte în mână. Citesc, de multe ori, ceea ce trebuie pentru școală, iar în rest prefer să descopăr poveștile în alt mod.
Trăim într-o lume în care avem atât de multă informație la îndemână, încât uneori simt că cele mai interesante povești nu se află neapărat între copertele unei cărți, ci chiar lângă noi.
Îmi place foarte mult să călătoresc, să vizitez locuri cu istorie și să ascult poveștile oamenilor pe care îi întâlnesc. Uneori, o discuție de câteva minute cu o persoană necunoscută mă impresionează mai mult decât zeci de pagini citite.
În timpul liber urmăresc reportaje, documentare și povești despre locuri pe care poate nu voi avea niciodată ocazia să le vizitez. Încerc să îmi imaginez cum trăiau oamenii acolo, ce au simțit și ce s-a întâmplat cu ei. De multe ori, de aici îmi vin ideile pentru ceea ce scriu.
Cred că fiecare om este, într-un fel, o carte. Unii își spun povestea cu ușurință, alții au nevoie de cineva care să aibă răbdare să îi asculte.
Poate că nu am citit atât de multe cărți precum alți tineri pasionați de literatură, dar încerc să citesc și lumea din jurul meu. Iar uneori, cele mai frumoase povești nu le găsești într-o bibliotecă, ci într-un autobuz, într-un sat uitat de lume sau în ochii unui om care are ceva de povestit. – integral pe Gazeta de Gorj.
