Cine sunt sfinții

SF. ILARION FELEA

Ura împotriva sfinților

O figură de roman, un tip de răzvrătit, se declară duşman neîmpăcat al sfinţilor. „Urăsc şi sfinţii”, exclamă el. „Sunt pacostea omenirii!… Aceştia nu cunosc ce înseamnă îndoială. Viaţa sfinţilor şi a eroilor e frumoasă în cărţi…”[1].

Ura împotriva sfinţilor nu se întâlneşte numai la pagini şi la figuri de romane. Din nefericire ea se întâlneşte la prea mulţi oameni, care în felul lor de a gândi, a vorbi şi a trăi, deşi sunt împotriva sfinţilor, fără să voiască, îi laudă, ca şi figura de care am amintit. Ei cugetă aşa: viaţa sfinţilor e frumoasă, dar aspră. Neînduplecată, nu cunoaşte chinu­ri­le şi amărăciunile îndoielilor. Prin urmare, nu e pentru noi, îndoielnicii, molatecii şi nărăviţii cu toate relele.

În felul acesta, critica şi nemulţumirea devine laudă. Virtuţile şi frumuseţile unora sunt pricină de supărare pentru cei ce nu le au, mai ales când e vorba de sfinţi.

Cine sunt sfinţii?

Unii îşi închipuie că sfinţii sunt nişte călugări uscaţi de post şi de rugăciune… Nişte sihaştri sau pustnici, care se feresc de societatea oamenilor şi trăiesc singuratici prin păduri, prin peşteri şi prin pustiuri, sau în cazul ce mai bun prin schituri şi mănăstiri. Sunt şi de aceştia.

Alţii îşi închipuie că sfinţii sunt nişte oameni neobişnuiţi: prooroci, apostoli, martiri, făcători de minuni, ierarhi învăţaţi şi ne­prihăniţi. Sunt şi de aceştia. Alţii îşi închipuie că sfinţii sunt nişte oameni simpli, săraci în avuţii şi bogaţi în fapte bune, curaţi la inimă şi feciorelnici. Sunt şi de aceştia. Alţii îşi închipuie că sfinţi ar fi nişte oameni bolnavi şi nebuni (hip­no­tici, mizantropi, isterici, nervoşi, sugestionaţi, psihopaţi).

Numele de „sfânt” vine de la numele lui Dumnezeu. În Sf. Scriptură unul dintre numele lui Dumnezeu este Sfântul (Kadoş, Aghios, Sanctus). Sfinţenia e virtutea desăvârşirii morale. Dumnezeu este „Sfântul” (Is. 1:4). Sfântul Dumnezeu, singurul neîntinat, fără prihană, fără păcat, fără nici o patimă; singurul sfânt în chip desăvârşit.

Sfințenia și legea morală

În înţeles moral, sfinţenia este acordul voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt pentru că El este izvorul sfinţeniei, el creează şi descoperă legea şi ordinea morală, El revarsă în lume harul sfinţeniei, puterea dumnezeiască prin care se curăţă, se luminează şi se desăvârşesc sufletele. Omul devine sfânt prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, până la asemănarea cu El, când voinţa omului ajunge la un acord deplin cu voinţa lui Dumnezeu. Atunci ajunge la treapta sfinţeniei, la virtutea cea mai înaltă, la starea desăvârşită a firii.

Sfinţenia lui Dumnezeu se arată de la început în legea morală dată primilor oameni. Și de aici mai departe în istoria pedepselor date pentru păcate, în descoperirea poruncilor morale şi a virtuţilor religioase, şi cu deosebire în porunca şi în virtutea sfinţeniei. «Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, grăieşte Dumnezeu lui Moise, deci sfinţiţi-vă ca să fiţi sfinţi, căci sfânt sunt Eu » (Lev. 11:44-45).

Altădată din nou porunceşte Dumnezeu lui Moise: «Vorbeşte către obştea fiilor lui Israil şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru!» (Lev. 19:2). Aceeaşi poruncă se repetă şi mai departe (Lev. 20:7-26; 21:6-8). Întreg cuprinsul capitolelor 18-26 din Levitic, despre căsătorie, porunci, preoţi, sărbători, jertfe, pedepse şi binecuvântări, se referă mai presus de toate la virtutea, idealul şi darul sfinţeniei, care vine de la Dumnezeu. Căci zice El: «Eu sunt Domnul cel ce vă sfinţesc pe voi» (Lev. 22:33).

Sfinții în Noul Testament

Ceea ce se spune în Vechiul Testament şi în Evanghelie despre legea şi porunca sfinţeniei, se repetă şi se întăreşte din nou în scrierile Sfinţilor Apostoli. Sf. Petru repetă poruncile sfinţeniei din Vechiul Testament. El scrie: «Ca fii ai ascultării, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din timpul neştiinţei voastre, ci după Sfântul care v-a che­mat, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt» (1 Petr. 1:15-16; Lev. 11:44-45; 19:2).

Tot el face creştinilor chemarea să-şi dea seama că acum ei sunt noul Israil, neamul ales şi sfânt, poporul lui Dumnezeu. «Voi sunteţi seminţie aleasă, pre­oţie împărătească, neam sfânt, popor rânduit să vestească bunătăţile celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată. Voi care odinioară nu eraţi popor (ales), iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu. Voi care odinioară nu aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi» (1 Petr. 2:9-10; Ieş. 19:6). Creştinii, fiind poporul lui Dumnezeu, datori sunt toţi să trăiască «în sfinţenie şi cucernicie, ca în ziua Domnului, la a doua venire, să fie aflaţi de El, în pace, fără vină şi fără prihană» (2 Petr. 3:11), adică sfinţi.

Sf. Pavel spune că legea lui Dumnezeu «este sfântă şi porunca sfântă şi dreaptă şi bună» (Rom. 7:12). Și sfătuieşte pe cititori să se îmbrace «în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului» (Ef. 4:24). Omul acesta e sfântul. Nu oricare om, nici oricare creştin, ci sfântul. Acesta e omul cel nou.

Chemarea la sfințenie

După Apostolul Pavel, toţi creştinii sunt chemaţi să fie sfinţi (Rom. 1:7), «sfinţi şi fără prihană» (Ef. 1:4), «aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi» (Col. 3:12). «Având, deci, aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de toată spur­căciunea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu» (2 Cor. 6:16; 7:1). Nu poate fi nimeni poporul, familia, fiul lui Dumnezeu în stare de necurăţie. Starea de fii şi popor al lui Dumnezeu atrage cu sine munca, strădania de a împlini şi desăvârşi «sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu» (Evr. 12:14).

Sfinţenia este o cerinţă de mântuire. «Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră, … să ştie fiecare a stăpâni vasul (trupul) său în sfinţenie şi cinste» (1 Tes. 4:4-5).

După apostolul Pavel sfinţenia este «umblarea în chip vrednic de Dumnezeu» (1 Tes. 2:12), iar sfinţirea e spălarea şi curăţirea sufletului prin har de orice întinăciune, adică mântuirea în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului (2 Tes. 2:13).

Creștinii, casnicii lui Dumnezeu

În scopul sfinţirii, Iisus Hristos a întemeiat Biserica (Ef. 5:25-26) şi a rânduit în ea apostolii, proorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii (ierarhia), «spre de­să­vâr­şirea sfinţilor» (Ef. 4:11-12). Membrii Bisericii, creştinii, nu mai sunt străini de Dumnezeu şi venetici în lume. Prin Biserică ei sunt «cetăţeni împreună cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu» (Ef. 2:19). De aceea în toată vremea toţi creştinii suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a scos din întuneric la lumină, ne-a deschis intrare în împărăţia Fiului iubirii sale şi ne-a învrednicit să luăm parte la moştenirea şi slava sfinţilor, în lumină (Col. 1:12-13; Ef. 1:18-19).

După aceste lămuriri, iubiţi şi binecuvântaţi creştini, putem răspunde la întrebarea: cine sunt sfinţii? Sfinţii sunt toţi acei oameni aleşi, care în viaţa lor au împlinit în chip desăvârşit voia lui Dumnezeu. Toţi credincioşii care au trăit curaţi de orice întinăciune[2]. „Deci se face omul sfânt prin depărtarea de rele”, prin lucrarea bunătăţilor şi a po­run­cilor lui Dumnezeu[3].

Tipuri de sfinți

În legea sfinţeniei, poruncită tuturor oamenilor atât în Vechiul Testament şi în Noul Testament, sfinţi sunt întâi de toate îngerii, aşa cum îi numeşte Mântuitorul (Mt. 25:31). Sfinţi sunt proorocii şi apostolii, aşa cum îi numeşte apostolul Petru (2 Petr. 3:2) şi Apostolul Pavel (Ef. 3:5; Evr.11:32), «cel mai mic decât toţi sfinţii» (Ef. 3:8). Sfinţi sunt toţi drepţii plecaţi din lumea aceasta, «duhurile drepţilor celor desăvârşiţi» (Evr. 12:23). Sfinţi sunt biruitorii (Apoc. 2:3) şi încununaţii (2 Tim. 4:8; Col. 2:18). Sunt martirii, mărturisitorii, marii dascăli ai Bisericii, cuvioşii, împreună cu femeile mironosiţe, mucenice şi fecioare temătoare de Dumnezeu.

Sfinţii sunt «lumina lumii» (Mt. 5:14), creştinii desăvârşiţi, cei mai buni învăţăcei ai Mântuitorului, cea mai aleasă rodire a Duhului Sfânt şi cea mai frumoasă podoabă a Bisericii. Cum a rodit cuvântul Evangheliei în lume, cum s-a răspândit credinţa creştină între neamurile păgâne, cum au strălucit virtuţile sfinte în vieţile oamenilor, cum s-a zidit, s-a apărat şi s-a în­tărit Biserica pe faţa pământului, se vede mai bine din Vieţile Sfinţilor. Pentru răs­pân­direa creştinismului şi pentru slava Bisericii, vieţile sfinţilor au făcut mai mult decât toate vorbirile oamenilor. Prin vieţile şi lucrările lor, sfinţii sunt pentru noi toţi icoanele vii şi cele mai alese modele de oameni în drumul şi urcuşul spre desăvârşire.

Cum dobândim sfințenia?

La asemănarea cu Dumnezeu se ajunge prin daruri (primite) şi prin virtuţi (dobândite). Sfinţenia este cea mai înaltă, cea mai grea şi cea mai strălucită virtute. La virtutea aceasta ajung numai oamenii care au suflet cu înfăţişare (arhitectură) simplă şi frumoasă. Suflet curat şi tare, surd la toate câte şopteşte ispita şi pofteşte patima. Suflet hotărât, care se supune asprei şi binefăcătoarei discipline a vieţii religioase şi morale, sfinţii.

Să luăm de călăuză în viaţă sfinţii şi să ne supunem din inimă legii sfinţeniei, creştini. Sfinţii ne învaţă ştiinţa şi arta de­săvârşirii. Sfinţii sunt maeştri şi dascălii noştri cei mai iubiţi. „Cel ce petrece cu sfinţii se va sfinţi”[4]. Biserica creştină la în­ce­put era o societate de oameni creştini cu viaţă şi râvnă de sfinţi.

Răspunsul  fericitului Augustin

„Pentru ce nu ai putea face şi tu ceea ce au făcut alţii”?, întreabă Fericitul Augustin[5].

«Să slujim lui Dumnezeu, fără frică, în sfinţenie şi în dreptate, în toate zilele vieţii noastre» (Lc. 1:75). «Ca să ne împărtăşim din sfinţenia Lui» (Evr. 12:10).

„ … înţelepţeşte-ne pe noi, Doamne ca să îndeplinim în frica Ta dreptate şi sfinţenie… Binecuvintează poporul tău şi sfinţeşte moştenirea Ta. Pace lumii Tale dăruieşte bisericilor Tale, preoţilor şi la tot poporul Tău…”[6].

[1] Ieronim Pacu în Întunecare, Cezar Petrescu, vol II, p. 289.

[2] „Sfânt se numeşte cel curat de răutate şi păcat”, Scolie la Cuvântul XV din Scara Sf. Ioan Sinaitul.

[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântul XI, p. 152.

[4] Clement Alexandrinul, Pedagogul, p. 108.

[5] Fer. Augustin, Confesiuni, VIII, 2.

[6] Rugăciunea a II-a de la Utrenie.

(Extras din cartea „Spre Tabor”, vol I, de pr. Ilarion V. Felea)

---

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează