Abandonare de noi?

Vorbisem cândva într-un articol despre dezumanizare. Corect ar fi lipsă de afecţiune naturală. Poate e bine şi aşa, cum scrie în Biblie la 2 Timotei cap 3…

De ce este corectă exprimarea? Deoarece este inadmisibil ca un copil ajuns la maturitate să-şi ducă părintele la un azil, fie el (azilul) unul de înaltă clasă sau… cert este şi în cazul unui părinte de a-şi abandona copilul într-un orfelinat. Şi într-un caz şi în celălalt nu există scuze sau motivaţie. În fine, astăzi vorbim de o generaţie de sacrificiu (cea în care au fost implantate reguli, printre care şi dragostea naturală) şi de una nouă care se dezvoltă sub toate canoanele existente, una rece, frivolă, subsidiară. Este dură definiţia, dar este un adevăr pe care îl trăim. Aş fi vrut ca acest aer polar să îl trăiesc ca ficţiune, dar îl ,,înghiţim” şi suferim, ne transformăm şi trăim o lume la care doar visam.
Bieţii oameni bătrâni, oameni neputincioşi, oameni pe care societatea nu îi mai vrea, nici chiar propriile familii! Această clasă lovită sau ,,vânată”, atât la propriu, cât şi la figurat, de cei care normal ar trebui să-i apere, fără ajutoare, atât din punct de vedere financiar, dar mai ales sentimental, aceşti bătrâni de la talpa societăţii, fără de care nu ar exista o societate sănătoasă, sau un fel de ,,kind of resistance to the deterioration of consciousness” (un fel de rezistenţă a deteriorării conştiinţei omului), da ei, ne ajută să ne amintim că suntem doar oameni, că procesul îmbătrânirii este realitate, că astăzi sunt ei acolo, mâine ne aflăm noi în locul lor. Trist este că pe majoritatea nu îi iubeşte nimeni. Cert este că atunci când copiii lor le caută un azil, unii care au bani sau au statut de vedetă spun: ,,să fie cât mai scump” sau ,,n-are importanţă cât costă”, de fapt prin actul lor ,,nonşalant” ei cred că s-au achitat de îndatoriri şi aici se încheie totul.
Oare asta să fie iubirea şi recunoştinţa pentru un adevărat părinte?
Oare atât a mai rămas de dăruit din dragostea care i s-a oferit unui copil de-a lungul vieţii?
Suntem atât de ,,seci” în dăruirea iubirii, a sacrificiului de sine?
Dragii mei, scriu acest articol, deoarece sunt bulversată ori de câte ori aud astfel de cazuri. Este o răbufnire normală, un strigăt către toţi aceia care au părinţi şi gândesc altfel decât este normal. O normalitate catalogată ca medievală, dar care pe noi ne aruncă în iubirea adevărată, aceea a responsabilităţii că avem părinţi şi trebuie să le oferim dragoste, că ultimele lor zile sunt frumoase acolo acasă, unde şi-au irosit ani de viaţă, unde îşi cunosc farfuriile, perna, vecinii. Chiar dacă mănâncă doar pâine şi beau apă, dacă ştiu că sunt iubiţi şi sunt acasă este perfect. Desigur există şi cazuri când este inevitabil o schimbare în modul descris la început, dar să nu lăsăm ca acesta să fie o obişnuinţă pentru confortul nostru. Întotdeauna mai există o alternativă mai bună…
Făcând aceasta, definiţia umană ne va caracteriza, iar dezumanizarea se volatilizează.
Dacă nu, atunci apare o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem noi toţi, care trăim, iubim, avem copii şi părinţi…
Oare acesta să fie debutul abandonării de noi?

Scriitoare Miriam Nadia Dabau
Paris 2026
30 mai

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează