Macron – generalul fără armată, dirijorul fără orchestră

Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze și, aparent, și al propriului său ego, a reușit din nou să demonstreze că, în ciuda costumului scrobit și a vorbelor înfășurate în lavandă, rămâne un maestru incontestabil al deciziilor care nu duc nicăieri – sau, și mai sigur, înapoi. De la Versailles la G7, Macron pare mai degrabă reîncarnarea unui Napoleon… dar în versiune de musical, completat de priviri intense, gesturi studiate și discursuri care, dacă nu conving, cel puțin adorm. Ce să mai spunem când Trump se ridică de la masă și pleacă mai devreme de summit, exclamând ceva între ironie și exasperare: „Emmanuel greșește întotdeauna!”

Sigur, nu e ușor să conduci Franța într-o epocă a crizelor globale, a protestelor interne și a croissantelor din ce în ce mai mici. Dar Macron pare să creadă că orice problemă se poate rezolva cu o ridicare elegantă din sprânceană și o metaforă despre „Europa noastră unită”. Dacă totul e atât de unitar, de ce fuge până și Trump, specialist în dezbinare? În fiecare discurs, Macron încearcă să se așeze între Voltaire și De Gaulle, dar, din păcate, cade direct între două scaune: pe unul scrie „retorică goală”, pe celălalt „strategie ratată”. Face politică externă ca într-un balet contemporan: multă mișcare, puțină direcție, și toată lumea se întreabă dacă e artă sau confuzie.

Și totuși, Emmanuel rezistă. Cu mâinile încrucișate și mimica unui actor de teatru existențialist, el plutește printre summituri, ca un gând de primăvară care uită că lumea e în flăcări. Iar când e confruntat, răspunde cu zâmbetul unui somelier care tocmai a descoperit că vinul servit la cină e apă plată. Macron – acel tip de președinte care, de fiecare dată când apare pe scenă, pare că va spune ceva istoric, dar de fapt citează din propria campanie electorală. Războaiele? Economia? Migrația? Să le discutăm, dar mai întâi, să reflectăm la destinul Europei ca „un vis cu rădăcini latine”. Să nu uităm: acolo unde alții caută soluții, Macron caută metafore.

Poate că Trump exagerează. Poate că Macron nu greșește întotdeauna. Dar dacă ar greși doar o dată, ar fi de neuitat – pentru că ar însemna că a avut dreptate. Iar lumea n-ar ști cum să reacționeze. Cel mai probabil, tot Trump ar pleca scandalizat.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo