O floare
În fotografie: „Părintele Teofil între flori” by ignus
Se spune că unui om care cerșea, cineva i-a oferit o floare. Nu un rest de prisos. O floare. Omul nu se aștepta la așa ceva. Nici nu-i trecuse prin minte că, dintre toate lucrurile pe care le-ar putea primi, cineva s-ar gândi să-i întindă o floare. Inutilă în aparență, l-a atins în locul unde începe adevărata foame. Nu cea de de pâine, ci de frumusețe, de mirare, de a fi recunoscut ca om între oameni. Floarea spunea: te văd.
Un ban poate liniști stomacul pentru o vreme. O floare spune ceva infinit mai greu: că omul din fața ta nu e doar o nevoie care trebuie rezolvată, ci o persoană vrednică de podoabă, nu doar de milă. O floare vorbește despre cel care o oferă. Despre cât din frumusețea lui Dumnezeu i-a pătruns în inimă.
În firul acela, smuls poate de pe marginea drumului, se întâmplă o recunoaștere sacramentală. Gestul are o greutate liturgică. Împlinește o rânduială a iubirii care precede orice ceremonial și e mai adevărată decât solemnitățile goale.
Creștinismul autentic este o religie a micilor revelații. O religie a transcendenței condensate în detaliu. Într-o pâine care devine trup. Într-un strop de vin devenit sânge. Într-un gest care devine Liturghie. Dumnezeu se strecoară. Se face simțit ca o adiere, nu ca o vijelie. Se oferă în fragmente. Cu delicatețe.
De aceea o floare poate fi preludiul unei învieri. O pâine, o pregustare a Împărăției. Un zâmbet, o taină vindecătoare.
Într-un fir de floare, Dumnezeu își comprimă întreaga Sa măreție. La fel cum, într-un Prunc culcat în iesle, a încăput întreaga divinitate. Infinitul nu are nevoie de spațiu ca să se manifeste. Poate fi întreg în oricât de puțin. Într-o mână care atinge un obraz uitat, într-o ofrandă aparent fără rost. Acolo e o întreagă teofanie.
Iar cel care primește, dacă are ochi, nu primește doar floarea, primește întreaga primăvară cu cerul ei cu tot.
Suntem prea mici pentru a cuprinde totul. Dar nu suntem prea mici ca să recunoaștem prezența Lui în lucruri mărunte. Dumnezeu ni se dă în fărâme. În obiecte care încap în palme, în gesturi care încap într-un minut. Ni se pare puțin doar pentru că am fost învățați să credem că sacrul înseamnă grandios.
Mântuirea se ascunde în nespectaculos. Într-un drum întrerupt pentru a ridica un căzut. Într-o întrebare pusă unui singuratic. Într-o floare oferită cuiva care nu aștepta nimic. Judecata nu va începe cu faptele mari, ci cu: Ce-ai făcut cu cele mici? Cu timpul tău. Cu zâmbetul tău. Cu florile tale.
În fragilitate și delicatețe locuiește o forță pe care nici iadul nu o poate înghiți. Asta ne-a învățat Părintele Teofil. Și că o floare dăruită cu iubire nu moare. Se preschimbă. Devine Dumnezeu care se strecoară într-o altă inimă.
[După un cuvânt al Părintelui Teofil Părăian – „Se spune că unui om care cerșea, cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a așteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a așteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre cel care o dăruiește.” din cartea Veniți de luați bucurie, ediția a 2-a, Editura Teognost, 2007, pag. 11]MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
