Adevărul istoric nu trebuie încătușat: De ce ne temem să ne onorăm trecutul?

Dragi români, trăim un paradox periculos. Sub paravanul Legii Vexler, asistăm la o tentativă de a pune istoria României sub cheie. Ceea ce ar fi trebuit să fie un instrument contra urii a devenit, din păcate, o ghilotină morală care ne interzice să ne onorăm pilonii identității naționale.

Este o eroare gravă să-l judecăm pe Carol I prin prisma Articolului 7 din Constituția de la 1866, scoțându-l complet din contextul epocii. Carol I nu a fost un ideolog al urii, ci arhitectul unei națiuni. El a preluat o provincie prăfuită și a transformat-o într-un Regat respectat, cu instituții solide, armată modernă și o infrastructură care ne folosește și astăzi. Regele a trebuit să navigheze printre imperii și să ducă lupte grele pentru a câștiga independența țării pe care o cârmuia. Să umbrești o domnie atât de glorioasă folosind un singur articol dintr-o Constituție care, la acea vreme, era printre cele mai moderne din Europa, este un act de rea-voință istorică.

Dacă ar mai fi trăit astăzi, însuși Regele Mihai ar fi fost vizat. Majestatea Sa a afirmat: statul român, sub autoritatea sa directă, a refuzat să trimită cetățenii evrei spre lagărele morții naziste. El a explicat clar că acele trenuri au plecat din Transilvania de Nord, aflată atunci sub dictatura lui Horthy. Regele Mihai a fost, în realitate, un model de rezistență morală în fața totalitarismului. În loc să-i recunoaștem meritele pentru salvarea țării de la dezastru, scurtarea războiului, opoziția față de comunism sau pentru curajul de a-l înfrunta pe Hitler, noi îi târâm numele prin această mocirlă.
Regele Mihai a fost întotdeauna un simbol al democrației în vremurile tulburi, dominate de totalitarismul de stânga și de dreapta.

Nu putem vorbi despre onoarea Coroanei fără a aminti gestul imens al Reginei Mamă Elena, cea care a primit titlul de „Dreaptă între Popoare”. În cele mai negre ore ale dictaturii, ea nu a rămas un spectator tăcut. Regina Elena s-a opus direct deportărilor către lagărele morții, intervenind personal pentru a salva mii de vieți și pentru a asigura ajutor medical și alimente celor trimiși în Transnistria. Jertfa ei și curajul de a-l înfrunta pe mareșalul Antonescu și pe trimișii lui Hitler sunt dovada supremă că Monarhia a fost, în fapt, singura instituție care a salvat demnitatea României. Acolo unde unii vor să vadă astăzi doar vinovății prin lege, istoria ne-o arată pe Regina Elena ca pe o salvatoare a umanității. Cât de des este amintit acest fapt istoric al reginei?

Ne cutremurăm când vedem cum Martirii și Sfinții Închisorilor sunt anulați prin interpretări forțate. Oameni care au supraviețuit iadului de la Aiud sau Pitești pentru că au refuzat să se închine comunismului sunt acum șterși din memoria publică. Nu poți anula o viață de jertfă și sfințenie dobândită prin suferință din cauza unor opțiuni politice din tinerețe. Să-i condamni prin lege acum, după ce regimul roșu i-a măcinat fizic și i-a aruncat în gropi anonime, este o impietate de neiertat.

Democrația nu se face prin cenzură și nici prin frica de a fi cercetat penal pentru că citezi un suveran demn. Istoria aparține memoriei colective, nu politicienilor care dictează prin Codul Penal ce avem voie să ne amintim. Noi, Grupul Monarhic Român „Regele Mihai I”, știm că România s-a ridicat pe onoare. Dacă acceptăm ca Regii să fie pătați și Sfinții să fie uitați sub presiunea unor legi făcute pe genunchi, ne pierdem busola ca popor.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo