Cravata multicoloră și valsul curcubeului
Concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonicii din Viena este, fără îndoială, cel mai popular spectacol muzical al începutului de an: transmis în 92 de țări, urmărit de milioane de spectatori și comentat, inevitabil, de mult mai mulți experți în geopolitică, tradiție și „valorile europene” decât numărul instrumentiștilor din orchestră. Primul concert a avut loc la 31 decembrie 1939, sub bagheta lui Clemens Krauss, ca inițiativă culturală atent gândită de Joseph Goebbels, într-o epocă în care propaganda se făcea cu valsuri, nu cu talk-show-uri. De atunci, concertul se ține anual, în dimineața zilei de 1 ianuarie, semn că unele tradiții supraviețuiesc chiar și celor mai proaste idei care le-au generat. Probabil că asta l-a făcut pe Vexler să fie prezent în această sală plină cândva de naziști melomani.
Anul acesta, ritualul a fost mai puțin ritual și mai mult confesiune dirijoristică. Muzica a curs impecabil, orchestra a sunat splendid, nimic de zis. Dar peste partitură s-a suprapus un alt strat: exuberanța demonstrativă, zâmbetul programatic, o veselie care nu mai era sugerată de muzică, ci impusă ca temă ideologică. Nu mai ascultam doar un vals, ci un vals explicat, cu gest, cu mesaj, cu subtext fluturat discret, dar insistent, ca o eșarfă colorată într-o sală obișnuită cu monocromia eleganței.
Dirijorul Yannick Nézet-Séguin, atât de excited, ne-a ținut un discurs de Papă al Vaticanului, despre iubire și pace, candid și emoționant, la fel ca în eulogiile de la Bruxelles, în timp ce urechea îi strălucea precum unei domnișoare invitate de Anul Nou la Viena, capitala mondială a valsului. Frumos. Ravisant. Mirabolant. Gai… sau gay! Deh, annus novus!
Musikverein, acest templu al etichetei și rafinamentului valsant, a devenit pentru o oră un living-room al extravertitului ajuns la apogeul carierei. De atâta exuberanță, dirijorul și-a pupat soțul din orchestră pe gâtul asudat de emoție. Pardon, nu era nici sufrageria lui publică, nici alcovul regal! A apărut și un „Vals al curcubeului” în program, extins vizual cu un cadru al unui Adonis pictat semi-nud. Nimic ilegal, nimic interzis, doar ostentativ. Prea multă veselie delirantă, prea multă bucurie tematizată, prea puțină tăcere lăsată muzicii.
Să ne înțelegem: nu dormitorul deranjează. Nici sufrageria. Problema este mutarea lor, cu mobilă cu tot, în piața publică, fără să întrebe dacă piața a cerut redecorarea. Tradiția vieneză a supraviețuit imperiilor tocmai pentru că nu a confundat niciodată intimitatea cu spectacolul. Să-l invocăm, din respect, pe Leonard Bernstein. Sau pe Piotr Ilici Ceaikovski. Niciunul nu a simțit nevoia să-și explice fericirea, identitatea sau elanul interior în timp ce cânta. Emoția lor era în sunet, nu în regia orchestrată (sic!).
Sigur, publicul a aplaudat. A filmat. A zâmbit. A fost fericit. Dar aplauzele nu sunt întotdeauna verdict estetic; uneori sunt doar reacția la spectacol, nu la muzică. Iar când dirijorul coboară în sală ca să dirijeze aplauzele, există riscul subtil ca orchestra să devină acompaniament pentru propria bucurie. Corect. Dar nici carnaval permanent. Între solemnitate și exuberanță există o linie fină, vieneză, trasată cu arcușul, nu cu alergături diamantine și confetti de stadion.
La mulți ani, 2026! Să fie muzică! Și, din când în când, puțină discreție, în speranța că nu va urma (prea curând) dirijorul transgender sau orchestra complet efeminată!
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
