Naționalismul eminescian și teoria organică a societății

Naționalismul eminescian a fost adesea discutat fragmentar, fie prin raportare exclusivă la Doina, fie prin lectura selectivă a publicisticii sale. O asemenea abordare rămâne însă incompletă dacă nu lămurim, mai întâi, sensul profund al termenului de „naționalism” așa cum îl înțelege Mihail Eminescu și, mai ales, dacă nu îl raportăm la viziunea sa organică asupra societății. În lipsa acestui cadru teoretic, judecățile devin simplificatoare și, nu de puține ori, injuste. Pentru Eminescu, „naționalismul” nu este o doctrină agresivă, nici o ideologie a urii, ci o stare firească a ființei colective, o expresie a instinctului de conservare al unui popor. El pune laolaltă naționalul și universalul, într-un raport de complementaritate organică. A fi național nu înseamnă a nega umanitatea celorlalți, ci a-ți asuma propria formă de existență istorică, propria nuanță în marea diversitate a omenirii. Din această perspectivă, excesele – șovinismul și xenofobia – nu sunt expresii ale naționalismului, ci deviații patologice ale acestuia, asemenea unor boli care afectează un organism dezechilibrat.

Teoria organică a societății, pe care Mihail Eminescu o asumă implicit, pornește de la ideea că națiunea este un organism viu, format în timp, prin sedimentări istorice, tradiții, limbă, credință și experiență comună. Statul, instituțiile, cultura și elitele nu pot fi fabricate artificial, după modele importate, fără a produce dezechilibre grave. Așa cum un organism nu poate primi organe străine fără riscul respingerii, tot astfel o societate nu poate asimila forme străine fără a le adapta fondului său propriu. În acest cadru trebuie înțeleasă și Doina. Eminescu nu exprimă ura față de străini ca atare, ci reacția de apărare a unui organism colectiv amenințat. Invocarea figurii lui Ștefan cel Mare este apelul simbolic la memoria istorică a rezistenței și demnității naționale. Poetul identifică pericolul nu doar în presiunile externe, ci mai ales în slăbirea coeziunii interne, în pierderea conștiinței de sine a poporului.

De aici derivă critica sa dură la adresa cosmopolitismului steril și a snobismului intelectual. Mihail Eminescu distinge limpede între deschiderea autentică spre universal și imitația servilă, lipsită de rădăcini. Cosmopolitul pe care îl denunță este individul dezrădăcinat, care admiră mecanic tot ceea ce este străin și disprețuiește ceea ce este românesc. În termenii teoriei organice, acești indivizi sunt celule alienate, care nu mai lucrează în folosul organismului social. La fel, atacul împotriva „pseudointelectualilor” și a „semidocților” vizează o elită falsă, ruptă de realitățile națiunii, incapabilă să îndeplinească funcția organică de conducere și orientare spirituală. În romanul Geniu pustiu, această concepție capătă formă teoretică explicită. Națiunile sunt definite ca „nuanțele prismatice ale omenirei”, imagine de o extraordinară plasticitate, care exprimă perfect viziunea organică: omenirea este lumina, iar națiunile sunt modurile sale concrete de manifestare. A suprima o nuanță înseamnă a sărăci întregul spectru.

Publicistica eminesciană dezvoltă aceeași idee în plan politic. Unitatea națională este o condiție vitală a existenței statului. Dezbinarea internă, ura dintre români, importarea conflictelor artificiale sunt semne ale unei boli sociale. De aceea, Eminescu pune ideea națională deasupra intereselor de partid, văzute ca expresii efemere și adesea nocive ale vieții politice. În logica sa organică, progresul nu poate fi obținut prin ruptură violentă cu trecutul, ci prin continuitate. Fără cultul trecutului, iubirea de țară devine abstractă, iar patriotismul se reduce la lozinci. Adevărata modernizare constă în dezvoltarea firească a fondului propriu, prin adaptare și selecție organică. Astfel înțeles, naționalismul lui Eminescu nu este nici exclusivist, nici retrograd, ci profund responsabil. El exprimă conștiința unei națiuni care vrea să rămână ea însăși în concertul universal, prin fidelitate față de propria identitate. În acest sens, a fi „român absolut” nu înseamnă a-ți asuma deplin forma istorică de existență, ca parte vie a umanității întregi.

Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871 :

„Și tu, Doamne Ștefane, scutul Creștinătăți și cetatea Crucii, tu, care însuți nemuritor, ai crezut în nemurire și, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, să asculți pe acești oameni incapabili de adevăr și de dreptate, pe acești traficanți de credințe și de simțiri?

Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre.
iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înnădită azi la lucruri străine și la oameni străini.
Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradițiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună țării!
Suntem români și punctum!
Noi susținem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi și străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să nu aibă dreptul a zice că am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni.Nu caut adepți la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ține cum ține la el însuși.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirii, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului.Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare.”