Despre îndumnezeire
https://prin-ochii-iubirii.blogspot.com/
Oana Dumitru
Introducere
Scopul omului pe acest pământ este mântuirea, sfințenia, desăvârșirea, asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeirea prin har (theosis), comuniunea și comunicarea cu Sf. Treime pentru veșnicie. Olivier Clement spune că “omul nu poate exista fără Dumnezeu și nici în afară de Dumnezeu”, iar Sf. Grigorie de Nyssa spune că viața lui “se ritmează după Dumnezeu”, devine o viață în stare de dar, de slavă lui Dumnezeu. Totul este rugăciune spune Arhimandritul Vasilios Gondikakis. Îndumnezeirea începe cu rugăciunea și continuă cu ea la nesfârșit, o veșnicie.„ “Telos-ul nostru este fericirea vieții cerești”.[1] Ceea ce caută și ne dau Sf. Părinți prin învățăturile lor, spune arhimandritul Vasilios, este desăvârșirea Duhului. Deși în Împărăţia Cerurilor sunt multe locașuri, pe grade de sfințenie, doar cei vrednici și râvnitori ajung acasă, în Împărăția Cerurilor. Theosis este o taină, plină de apofatism, un progres, un urcuș necontenit, “o relație dinamică prin Duhul în Hristos cu Tatăl”[2], pentru a deveni deiformi: teofori (purtători de Dumnezeu)/hristofori (purtători de Hristos)/pnevmatofori (purtători de Sf. Duh). A fi desăvârșit înseamnă a fi pătruns de lumina și iubirea lui Dumnezeu”[3] pentru sine, pentru ceilalți și pentru întreaga creație. “Îndumnezeirea credincioșilor nu exprimă numai sfințirea personală, ci și „semnele” prezenței lui Dumnezeu în istorie și „roadele” Sfântului Duh în Biserică”.[4] Într-o viziune restrânsă, condensată în esența ei,“Îndumnezeirea este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a celor din timp și din veac”.[5]
O condiție indispensabilă a parcursului drumului îndumnezeirii este a lepădării de sine, de balastul lumesc adunat prin gânduri și fapte potrivnice legității lui Dumnezeu. Lepădarea de sine înseamnă măsura desăvârșită a iubirii, de aceea Dumnezeu trebuie iubit din tot sufletul, din tot cugetul și cu toată puterea ta, altfel nu te învrednicești să-L vezi. Iisus Hristos nu a venit să strice legea, ci s-o plinească, depășind legea talionului din Vechiul Testament cu legea iubirii. „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”. “Theosis este dăruirea de Sine a lui Dumnezeu prin energiile Sale”.[6] Și Dumnezeu nu dăruiește creșterea permanentă prin har decât celor fideli, nevoitori, silitori, curajoși, jertfitori, eroi. Măsura iubirii omului se dovedește din statornicia în nevoință, în mulțumire față de toate ce vin de la Dumnezeu, bune/rele, care sunt spre mântuirea noastră. În spovedanie se pun și întrebări privind respectarea primei porunci din decalog. „L-am lăsat pe Dumnezeu pe ultimul plan al preocupărilor mele zilnice? Cât timp îmi rezerv pentru rugăciune, meditație, lecturi spirituale? Acord un spațiu bine definit preocupărilor mele spirituale în timpul zilei sau le fac pe apucate, când și dacă îmi vine? Mă rog seara și dimineața sau îmi amintesc și în timpul zilei de Dumnezeu; ’’uit’’ sau „nu (-mi) fac timp” să mă rog!? Încerc să conștientizez cât mai frecvent prezența și ajutorul lui Dumnezeu (să „descifrez semnele” Sale sau, invers, greșesc încredințându-mă acestora fără discernământ) în situații concrete de viață? Mă las cuprins de deznădejde sau am încredere în ajutorul lui Dumnezeu? Ori ispitesc pe Dumnezeu, lăsând totul pe seama Lui, fără să fac nici un efort spiritual?”[7] Trebuie să fim alături de El și să-L urmăm nu numai la Înviere, ci și la luarea crucii, la răstignirea Sa. Fără rugăciuni, fără asceză, fără virtuți, fără ispite, nu se poate intra în Împărăție. Fiecare om are un parcurs unic, o Scară a sa, cu trepte diferite de virtuți/daruri pe care trebuie să le lucreze, îmbogățind Biserica și lumea.“Preferarea” exclusivă a lui Dumnezeu și a lucrurilor lui Dumnezeu față de toate lucrurile pământești și chiar față de interesele și foloasele personale (…) este posibilă numai într-o inimă mistuită de dragoste. Această dragoste nu poate fi decât iubitoare-de-oameni și iubitoare-de-Dumnezeu, adică îndumnezeitoare pentru om. În aceste cadre, dragostea este numită „de-Dumnezeu-purtătoare” și „de-Dumnezeu-purtată””.[8]
Individualismul, egoismul, lipsa unor relații profunde interumane fac pe mulți să se îndoiască că îndumnezeirea mai este posibilă în aceste secol, dar cuvintele Domnului rămân în veac, El este cu noi pururea. “Hristos ca Dumnezeu e neschimbat pentru că, fiind desăvârșit, nu are unde înainta. De aceea e ținta noastră ultimă”.[9] ‘’Drept aceea, fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!’’ (Mt. 5, 48); „Cel ce merge în căile Domnului este desăvârșit” (Fc 17, 2) și “Căutați pacea cu toți, și sfințenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul, veghind ca nimeni să nu se lipsească de harul lui Dumnezeu” (Evr. 12, 14-15).
Dumnezeu ne arată Calea, ne spune rețeta cucerii Cerului, dar ne atenționează că mulți nu vor avea credință și nu vor merge pe această cale, rătăcind drumul și neîmplinindu-și menirea lor de a se îndumnezei, “stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor, toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”, inima lor răcindu-se față de Creatorul lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. (Ps. 13)
Religiile orientale, filosofiile, arta, lumea contemporană merg după sloganul: “prin noi înșine”, o săgeată strâmbă care nu țintește spre Cer întrucât totul ar depinde de om. Dar, în zadar se silesc să zidească oamenii fără Dumnezeu. “Îndumnezeirea omului este numai de la Dumnezeu și prin Dumnezeu”.[10] Îndumnezeirea este darul dragostei lui Dumnezeu pentru om. „Îndumnezeirea “se dăruiește”, de fapt, oamenilor și, bineînțeles, „pe măsura” propriei lor dorințe și receptivități”, însă Dumnezeu vrea să existe o sinergie între El și om, o conlucrare/împreună-lucrare.[11] “Îndumnezeirea este un urcuș către grade sucesive de unire și intimitate tot mai profundă cu Dumnezeu. Într-un sens, ea este, așadar, o întoarcere la originile noastre. Asemănarea dumnezeiască pierdută în Adam a fost restaurată omenirii în Hristos și este dobândită de credincioși într-un mod personal prin căutarea propriului destin în Hristos”[12], pe care îl întâlnim la capătul Scării virtuților așteptându-ne. El ne întinde mâna Sa către noi cât suntem pe pământ ca să ne ridice cu El în Cer. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că cel astfel îndumnezeit este mai mare chiar și decât primul Adam. De asemenea, că mântuirea este “harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici”. “Adevărata semnificație antropologică a îndumnezeirii este hristificarea”.[13]
Goana după comoditate, după obiecte, spiritul mercantil, egoismul și lipsa grijii pentru celălalt, spiritul de turmă, lipsa jertfei, a nobleței duhovnicești, a delicateții și gingășiei, lipsa unei gândiri critice, a curajului de a fi Ortodox și a unei trăiri vii a acestei credințe creștine, trăirea unei vieți decise de către alții, imoralitatea, evadarea într-o lume virtuală, în tehnologie și știință, îi împiedică pe mulți să-și pună întrebări existențiale, ontologice. Fuga de Dumnezeu îl golește pe om de viață, făcându-l pustiu pe dinlăuntru său întrucât nu e în stare de dăruire, de jertfă, și “o existență îndumnezeită nu înseamnă că a scăpat de condițiile istorice ostile și de situațiile grele ale vieții zilnice. Dimpotrivă, un credincios, ca un individ mult sensibilizat, pătimește și suferă mai mult decât alții”.[14] “Mântuirea înseamnă vindecare, iar la această vindecare se ajunge mai ales prin împărtășire, prin solidaritate și schimb reciproc”.[15]
Solidaritatea în rugăciune, în fapte bune, în slăvirea Sa, în ajutorarea la infinit a aproapelui, neștiut sau necunoscut de noi, în chip tainic, îl milostivește pe Dumnezeu față de cel care se roagă pentru ceilalți și pentru cei pentru care se roagă. Dumnezeu este o inimă tandră, plină de iubire și de duioșie, o inimă de părinte atotbun. “Sfinții sunt chemați să aducă pocăință nu numai pentru ei înșiși ci și pentru aproapele, pentru că fără dragoste activă nu se pot desăvârși. Astfel tot universul e ținut laolaltă în unitate și, prin pronia lui Dumnezeu, fiecare dintre noi și toți împreună ne susținem reciproc. (…) Toți membrii rasei umane, din trecut, prezent și viitor, sunt interdependenți”.[16] Cine are pe Duhul Sfânt vrea ca toată lumea să poată să-l cunoască, să simtă iubirea Sa, să se bucure în și de sfințenie. Maica Domnului, Îngerul Păzitor și toți îngerii buni, Sfinții, sunt cei mai buni prieteni ai noștri. La ei apelează oamenii în nevoi, în necazuri și ei abia așteaptă să sară în ajutor.
Sfântul Siluan spune clar: “Pentru mulți Sfinții par departe de noi, dar ei sunt departe de cei ce s-au îndepărtat ei înşişi de ei şi sunt foarte aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi au harul Duhului Sfânt”.[17] „Sfântul Ioan Scărarul exprimă același lucru, sfătuind: Nimeni să nu dea vina pe neputința sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice. Căci sunt sufletele – spune el – care au făcut și ceea ce este mai presus de porunci. Sufletul, aflăm de la Sfântul Grigorie Sinaitul, are puterea de a naște, prin voia sa liberă, atât patimile, cât și virtuțile. Însă pe când virtuțile se nasc după fire, patimile sunt lucrate împotriva firii. Însuși actul consimțirii, chiar și numai cu gândul, la o patimă, înseamnă o cădere a minții din statutul ei firesc de păzitoare a sufletului’’.[18] “Şi nici un fel de cădere nu este de dorit celui ce are minte. Şi trebuie să fugim de orice cădere, cât este de cădere”.[19]
Prin Întrupare Mântuitorul a răscumpărat lumea din robia păcatului pentru a îndeplini porunca dată omului, încă din Rai, de a fi dumnezeu prin har, veșnici vii în și prin Dumnezeu. Legile au fost date pentru ca oamenii să poată ajunge din nou la cunoașterea lui Dumnezeu, să-L respecte prin îndeplinirea poruncilor Sale, date ca ajutor pentru mântuirea noastră întrucât omul căzut nu-L mai vedea pe Dumnezeu față către față, nu mai vorbea cu El, inima și mintea se scindase, simplitatea se complicase, chipul se întunecase. Dar, “iubirea lui Hristos ca Dumnezeu infinit, apropiat de ei prin umanitatea Lui, este viaţa lor. Omul e făcut cu aspiraţia spre infinit, spre absolut. Când se împărtăşeşte de Dumnezeu, adică de Hristos prin Duhul Lui, se simte unit cu infinitatea, cu absolutul personal spre Care aspiră, sau Îl trăieşte pe acesta în mod virtual”.[20] Ne naștem pentru a cuceri pe Dumnezeu, pentru a ne întoarce din exilul pământesc în Împărăție. Ni se dă șansa să începem de aici asemănarea cu Dumnezeu, o devenire care va continua în necuprinderea dumnezeirii veșnice. “Procesul îndumnezeirii începe aici, în prezent, prin darurile duhovnicești ale Sfântului Duh, dar se va continua și în viitor cu etapa ultimă a proslăvirii în împărăția eshatologică a lui Dumnezeu”.[21] “Îndumnezeirea, care se percepe ca “înfiere” și “înnoire”, este o formă a celei mai înalte “desăvârșiri” în istorie și “sub timp”. “Înnoirea” a început deja, însă se așteaptă ca ea să ajungă la forma sa cea mai înaltă, aceea a îndumnezeirii, care va fi realitatea veacurilor “neîncetate”.”[22] „Calea” omului spre îndumnezeire are cu siguranță, ca „început” credința, însă „sfârșitul” acestui parcurs este trasat de iubire”.[23] “Cunoașterea lui Dumnezeu și comuniunea omului cu Dumnezeu se face prin iubire”.[24] “Dar iubirea mai este, de asemenea, și un criteriu al parcursului corect al omului spre desăvârșire”.[25] „Această iubire este pusă în legătură cu „rugăciunea” și viața duhovnicească (Mt. 5, 44) și dă parcursului zilnic al omului o altă perspectivă, pur eshatologică, câtă vreme ea nu urmărește o anumită răsplată, ci este săvârșită ca dar – χαρις (Mt. 5, 46)”.[26]
Îndumnezeirea este o transfigurare prin har a firii umane, desfigurată de păcatul mândriei, de țărâna răzvrătită din om, de nisipul gândurilor care risipesc mintea de la gândul unic de unire a ei prin har cu Sf. Treime, nealterat de nimic altceva, care să ducă la trăirea în Dumnezeu.
“Sunt trei trepte de căpetenie în cunoașterea de Dumnezeu: cunoașterea în lumină, în nor și în întuneric, prin care trece orice suflet care înaintează continuu ne învață Sf. Grigorie de Nyssa. Prima e aflarea unui sens al vieții prin credința în Dumnezeu, prin depărtarea de necredință și de închinare la idolii lucrurilor trecătoare; a doua e cunoașterea lui Dumnezeu din lucrurile văzute, recunoscute ca create; a treia e cunoașterea lui Dumnezeu în ascunsul Său, fără mijlocirea celor văzute. E cunoașterea Lui în taina Lui însăși, neluminată de nimic din cele create (Ieș. 20,21). E trăirea directă și intensă a Lui ca nevăzut și necuprins”.[27]
“Îndumnezeirea este mai mult decât dobândirea unei perfecțiuni morale. Este un dar suprafiresc care transformă și mintea, și trupul, făcând vizibilă dumnezeirea, fiindcă ceea ce este Hristos după fire noi putem deveni prin har.(…) Prin urmare, sfinții trăiesc cu viața lui Dumnezeu. Sufletele lor încetează să cedeze în fața patimilor și plăcerilor reale și dobândesc pace lăuntrică și nemișcare”.[28]
Desăvârșirea este dar ce vine de la Dumnezeu și harul vine în Biserică prin Sf. Taine, dar din Sf. Euharistie, în chip deosebit. Dumnezeu este mai presus de cunoaștere, El poate fi însă trăit/experiat. Conștiința, glasul lui Dumnezeu din noi, ne atrage mereu atenția când ne depărtăm de Dumnezeu, când nu suntem în Dumnezeu. Dacă ai căzut, trebuie să te scoli, să te ridici și să continui lupta. Astfel, credincioșii trebuie să-şi sfințească mintea și inima: ‘’Apropiați-vă de Dumnezeu, și Se va apropia și El de voi. Curățați-vă mâinile, păcătoșilor, și sfințiți-vă inima, voi, cei cu sufletul-n doi peri’’(Iac 4,8); „ci sfințiți-L pe Domnul, pe Hristos, în inimile voastre, și-n totdeauna fiți gata să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândețe și teamă, având o conștiință curată, pentru ca în chiar ceea ce sunteți voi defăimați să se facă de rușine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos. Că-i mai bine să suferiți pentru facere de bine, dacă așa e voia lui Dumnezeu, decât pentru facerea de rău” (1 Ptr. 3, 15-17) și „pe Însuși Domnul puterilor, pe El sfințiți-L, și El va frica voastră; și dacă vei nădăjdui într-Însul, El îți va fi spre sfințenie” (Is. 8,13).
În cărțile Asceți în lume (în două volume) de Ieromonahul Eftimie Athonitul, Iannis cel nebun pentru Hristos de Dionise A. Makris și Jurnal duhovnicesc, din însemnările unui lucrător mirean al Rugăciunii lui Iisus, Pelerinul rus, Rugăciunea în lume a Pr. Ștefan Anagnostopoulos,pentru practicarea rugăciunii inimii de către mireni,precum și în altele, găsim vieți pilduitoare de mireni sfinți ai zilelor noastre. Nimic nu este imposibil la Dumnezeu numai să vrea omul să depună râvnă, rugăciune și nevoință temeinică pentru dobândirea darurilor Sf. Duh, pentru obținerea virtuților și poate ajunge la sfințenie, prin sinergia divino-umană. “Nici un om – nici cel drept, nici cel păcătos – nu se poate mântui singur prin sine”[29], ci numai prin harul Sf. Duh. “Ortodoxia vede fiecare comunitate bisericească ca o comuniune a îndumnezeirii”.[30] Sf. Grigorie de Nyssa spune că în cunoașterea unei alte persoane avem tot un urcuș, un “progressus in idem”, o înaintarea, care e totodată o stabilitate, un „motus stabilis”, un „status mobilis”, o adâncire într-un infinit inepuizabil, o îmbogățire a noastră.
Părintele Efrem Filotheitul arată că: “Biserica noastră crede și mărturisește că vă naște sfinți până în vremurile de pe urmă, până la sfârșitul veacurilor, că va arăta fii sfinți și vrednici de cunună”[31] și că “ecuația mântuirii se află în fraza: orice dai, vei lua”.[32] “Viața în Hristos nu este o atitudine în afara realității și ideatică față de problemele mai mici sau mai mari ale istoriei, este viețuire de fiecare zi”.[33]
Tot Părintele Efrem mai spune:‘’După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceți și pustia nu mai arată ca atunci sfinți făcători de minuni și purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinții timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoința și virtutea vechilor asceți și monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinți vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru și vor propovădui și vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa și se vor sfinți’’.[34]
Pe Domnul trebuie să-L cinstim nu numai cu glasul, ci și cu duhul și întreaga viața noastră, întrucât de fiecare dată când ieșim de la Sfânta Liturghie ieșim întru numele Domnului. Fiecare va obține în funcție de cât s-a străduit, în consecință, “să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simțăminte curate”.[35]
Dumnezeu ne-a dat pilda Sa, a Maicii Domnului, și a tuturor sfinților, a îngerilor buni, ca modele spre care să tindem. Să cucerim și noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cununa cea nepieritoare a sfințeniei, a îndumnezeirii. Ceea ce e cu neputință la om, e cu putință cu ajutorul ceresc. Harul se împarte după credința fiecăruia, spune Sf. Vasile cel Mare și “îndumnezeirea este criteriul spiritualității ortodoxe”.[36] “Viața duhovnicească are ca centru învierea și slava. Viața de îndumnezeire este o viață a bucuriei învierii. Este vorba de o calitate a vieții. Aceasta este noua experiență. Taina învierii creează o certitudine în plus a adevărului vieții”.[37]
Fără dobândirea Sf. Duh, scopul vieții creștine cum spune Sf. Serafim de Sarov, nu se poate ajunge la îndumnezeire. “Duhul Sfânt ne ajută să respingem păcatul şi să-L cinstim pe Dumnezeu”.[38] ‘’Sfințenia este exclusiv un atribut al lui Dumnezeu. Căci în El e dinamica desăvârșirii spre care aspiră și de care e condus omul. De aceea aspirația spre ea ne e sădită și susținută îndeosebi de Sfântul Duh, dinamica ipostaziată a Tatălui ce Se coboară spre făpturi’’.[39]
Omul, prin îndumnezeirea prin har, nu participă la firea lui Dumnezeu, ci se împărtășește doar de energiile Sale necreate. “Și niciodată nu va putea omul să cunoască ce este Dumnezeu aspect care corespunde analizei știinţifice, obiective (și El nu poate fi un astfel de cobai)”.[40] “Omul poate să simtă pe Dumnezeu în sine, dar îl simte ca transcendent lui, sau se simte pe sine într-o dependență totală și ca un bob de praf fără consistență în sine însuși’’.[41] “Omenescul și dumnezeiescul își păstrează particularitățile firii lor și distanțele respective”.[42]
Necatehizarea suficientă a credincioșilor în învățătura ortodoxă îi lasă pe aceștia pradă celui rău, duhului lumii, secularizării, noilor mișcări religioase: „Sunt uimit că de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, voi treceți atât de repede la altă evanghelie” (Ga 1,6); “Dar noi nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele prin har dăruite nouă de Dumnezeu”(1 Cor. 2, 12); „Mărturia aceasta este adevărată; pentru care pricină mustră-i cu asprime ca să fie sănătoși în credință și să nu-și plece mintea la basmele iudaice și la poruncile unor oameni care se abat de la adevăr. Toate sunt curate pentru cei curați (Tit. 1,13-15)”; “Potrivit harului lui Dumnezeu ce mi s-a dat, eu ca un iscusit meșter-ziditor am pus temelia; un altul însă zidește pe ea. Dar fiecare să ia seama la felul cum zidește; că o altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus Hristos (1 Co 3, 10-11)”. “Noi, pietre aspre, devenim, prin clădirea pe temelia divino-umană care este Hristos, pietre prețioase. Aurul pătrunde în firea pietrelor care suntem, aurindu-le”.[43]
Trebuie să ne departajăm de ideologiile umaniste, neomarxiste, postmoderniste, etc. care distrug valorile Ortodoxiei. ”Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâți de diferite doctrine și să nu ne clătinăm de anumite întâmplări”.[44] Ortodoxia nu se negociază niciodată. Dumnezeu ne arată care este Calea, Adevărul și Viața. Așa se poate ajunge la El, prin Dumnezeu care ne arată drumul, pericolele care ne pândesc. Fiecare va lucra însă în mod diferit talanții încredințați, dar poruncile sunt aceleași și armele de luptă la fel.
Suntem creați trup și suflet și omul trebuie să se sfințească ca întreg. Materia creată de Dumnezeu nu este rea cum cred maniheii, gnosticii, dar ea nu trebuie pusă mai presus de duh. “Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel și rugăciunea și mulțumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulțumirea să nu lipsească din sufletul nostru’’.[45] “Cel care dorește să fie pe placul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de grijuliu cu sufletul său, “făcându-l nemuritor și îndumnezeit prin virtuți, și să disprețuiască trupul care este supus stricăciunii și morții, și care poate să întineze demnitatea îngrijită a sufletului”.”[46]
Sfatul Părintelui Efrem este relevant: “Noi, creștinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie și ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm și să ne străduim a afla cum să ne mântuim”.[47] Sfântul Simeon Noul Teolog spune că: “Omul este zidit de Creator pentru viața veșnică, iar viața lui pământească este o pregătire pentru cea veșnică”.[48] “Dumnezeu este împreună-luptător cu noi, luptă pentru noi și duce la bun sfârșit propria noastră luptă (…) dar, și noi trebuie să devenim împreună-mergători cu El, pe propria Lui cale și drum”.[49]
“Subiectul legat de menirea vieții noastre este foarte serios, deorece privește problema cea mai importantă pentru om: Care este scopul pentru care ne aflăm pe pământ. Dacă omul va lua o poziție corectă față de subiectul acesta, dacă își va afla adevărata menire, atunci va putea lua o atitudine corectă și față de problemele particulare ale vieții sale, precum sunt relațiile cu ceilalți oameni, studiile, meseria, căsătoria, zămislirea și creșterea copiilor. Însă dacă el nu va lua o poziție corectă față de această chestiune fundamentală, atunci va eșua și în împlinirea scopurilor vieții sale. Căci, ce sens pot avea aceste scopuri particulare, atunci când viața omenească nu are sens în totalitatea ei?”[50] Trebuie să ne păzim de duhul akediei care ucide sufletul, de săgeata ce zboară ziua. Rolul familiilor ortodoxe, a unei școli în duh creștin, poate încă naște și educa sfinți și în zilele noastre.
[1] Norman Russell – Învățătura despre îndumnezeire în tradiția patristică greacă, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 332
[2] Idem, op. cit., p.317
[3] Idem, op. cit., p. 389
[4] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 72
[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59, Filocalia, vol. III, p.315
[6] Norman Russell – Învățătura despre îndumnezeire în tradiția patristică greacă, Editura Doxologia, Iași, 2015. p. 22.
[7] Pr. Dr. Eugen Jurcă – Chestionar de spovedanie pentru adulți, adolescenți și copii, Editura Corint turism, București, 2006
[8] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 273
[9] Sfântul Atanasie cel Mare – Scrieri – Trei cuvinte împotriva elinilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 198
[10] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 79
[11] Idem, op. cit., 212
[12] Norman Russell – Învățătura despre îndumnezeire în tradiția patristică greacă, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 425
[13] Idem, op. cit., p. 500
[14] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 268
[15] Kallistos Ware Mitropolit de Diokleia, Cum suntem mântuiți? Înțelegerea mântuirii în tradiția ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, p.75
[16]Idem, op. cit., pp. 40-41
[17] Cuviosul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și iadul semereniei, Editura Deisis, Sf. Mânăstire Ioan Botezătorul, Alba iulia, 1994, p.159
[18] Pr. Ioan C. Teșu – Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, ediție digitală, p.6
[19] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau desăvârșirea prin virtute, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi , 1995, p. 176
[20] Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p.489, PSB 41, Editura Institutului Biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Bucureşti-2000, ediţie digitală, Apologeticum, 2005
[21] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 99
[22]Idem, op. cit., p. 146
[23]Idem, op. cit., p. 270
[24] Idem, op. cit., p. 270
[25] Idem, op. cit., p. 270
[26] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 271
[27] Scrieri ale Sf. Grigorie de Nyssa, vol. I, PSB 29, Tâlcuire amânunțită la Cântarea cântărilor, EIBMBOR, București, 1982, pp. 280-281
[28] Norman Russell – Învățătura despre îndumnezeire în tradiția patristică greacă, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 483
[29] Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, Comorile pustiei, Editura Anastasia, 1996, p.6
[30] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 168
[31] Părintele Efrem Filotheitul, Despre credință și mântuire, Editura Egumenița, p.13
[32]Idem, op. cit.,, p. 78
[33] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 186
[34] Părintele Efrem Filotheitul, Despre credință și mântuire, Editura Egumenița, p. 14
[35] Idem, op. cit., p. 33
[36] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p.23
[37] Idem, op. cit., p.142
[38] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau desăvârșirea prin virtute, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi , 1995, p. 149
[39] Sfântul Atanasie cel Mare – Scrieri – Trei cuvinte împotriva elinilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 250.
[40] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau desăvârșirea prin virtute, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, 1995, p. 129
[41] Sfântul Atanasie cel Mare – Scrieri –Cuvântul al treilea împotriva arienilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 335.
[42] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, Editura Bizantină, București, 2012, p. 78
[43] Sfântul Atanasie cel Mare – Scrieri – Trei cuvinte împotriva elinilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 314.
[44] Părintele Efrem Filotheitul, Despre credință și mântuire, Editura Egumenița, pp. 21-22
[45] Idem, op. cit., p. 31
[46] Norman Russell – Învățătura despre îndumnezeire în tradiția patristică greacă, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 427
[47] Părintele Efrem Filotheitul, Despre credință și mântuire, Editura Egumenița, p. 27
[48] Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, Comorile pustiei, Editura Anastasia, 1996, p.5
[49] Mitropolitul Nicolae de Mesogheia și Lavreotica, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenița, 2016, p. 25
[50] Arhim. Gheorghe Kapsanis, egumenul Sf. Mânăstiri Grigoriu, Sf. Mt. Athos, Îndumnezeirea – scopul vieții omului, Ed. Evanghelismos, București, 2006, p.9
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
