„Manuscrisul, Bursa și Bibliotecarul” – o carte care se vrea SF… dar se simte ca un avertisment.
Am început această carte ca pe o poveste despre inteligență artificială, algoritmi și viitor digital… fix ca pe un SF. Și totuși… pagină după pagină, senzația de „science-fiction” s-a estompat. A rămas doar o întrebare plutitoare: Și dacă nu e nici măcar ficțiune?
Cu un oarecare gust metalic pentru cititor, în universul ei, AI-ul ajunge să fie mai preocupat de cultură decât oamenii… și nu doar atât. E mai atentă la manuscrise, mai dedicată păstrării memoriei… mai dispusă să salveze literatura atunci când instituțiile dispar și interesul uman se evaporă.
Am văzut creat din cuvinte, tabloul în care digitalul devine gardianul trecutului, iar omul e grăbit, superficial, dezinteresat.
„O civilizație care-și uită arhivele își pierde trecutul, iar fără trecut nu există viitor. – Aforism IA”
Cartea vorbește despre un viitor în care editurile nu mai există, cultura nu mai are infrastructură, iar noțiunea de patrimoniu e lăsată în seama algoritmilor. Ironic, nu? Ajungem să delegăm memoriei artificiale ceea ce ar fi trebuit să fie esența umanului.
Nu e o distopie zgomotoasă. Nu e nici SF…
E o liniște rece… o lume în care tehnologia nu distruge cultura – ci o conservă mai bine decât noi.
„Edituri nu mai existau de multă vreme, nu mai existau nici instituții care să salveze ceea ce mai putea fi salvat din noțiunea de cultură…”
Și poate tocmai asta e partea cea mai neliniștitoare…
Pentru că întrebarea nu mai e „Ce va face AI-ul?”
Ci: Ce mai facem noi pentru cultură?
P.S. Și, dincolo de AI, de o tehnologie cu mai multă umanitate decât însăși ființa umană, există citatul care plutește peste tot și toate:”Nu scriu pentru cei vii. Scriu pentru praful din biblioteci. Scriu ca tăcerea să nu rămână singura moștenire.”
… și cuvintele acestea chiar sunt ceva profund uman. Să așterni cuvinte știind că poate nu vor schimba prezentul, dar ar putea atinge un suflet într-un viitor pe care nu-l vei cunoaște… Să scrii ca formă de rezistență împotriva uitării… Să scrii pentru ca tăcerea mai ascuțită decât cuțitul călăului numit Timp să nu fie singura moștenire lăsată în urmă.
În fond, fiecare cuvânt e o dovadă că am trăit, că am simțit, că ne-a păsat. Iar într-o lume care trece repede peste oameni și peste povești, a lăsa ceva scris, da, e un act de curaj într-o lume unde lașitatea poartă coroană.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
