Martirii eroi Horea, Cloșca și Crișan – modele în vremuri de nedreptăți strigătoare la cer – MAGAZIN CRITIC

Cu sprijinul Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu“ și al Editurii Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, prof. dr. Ioan I. Todea și fiica sa Manuela I. Anghel au putut da la iveală volumul de 412 pagini Horea, Cloșca și Crișan în istoria românilor (1784-1785).

Structurată în douăsprezece capitole, cartea beneficiază de o binecuvîntare a părintelui Marian Sava și de o postfață a conf. univ. dr. Aurel V. David.

De pe coperta întîi ne privesc ochii eroilor martiri care încă își așteaptă canonizarea sinodală, iar de pe a patra ne întîmpină o reacție îndreptățită a autorului:

Am scris această carte deoarece azi ni se cere, tot mai insistent, de către persoane sus-puse din țară și de peste hotare, inclusiv prin programele școlare și universitare, să demitizăm bogata noastră istorie, cînd tentativele de deznaționalizare și dezmembrare a țării se desfășoară frecvent, convins fiind că tinerii de azi vor găsi în faptele lui Horea, Cloșca și Crișan modele demne de urmat.

Ca om al Școlii subscriu la această idee și aștern, în consecință, paginile de față nu înainte de a felicita pe autorii volumului și pe toți cei enumerați pe o pagină aparte sub titlul Mulțumiri (p. 8).

Se cunosc, în genere, cauzele izbucnirii amplei mișcări țărănești transilvănene din 1784-1785, care a debutat ca răscoală dar a căpătat caracteristici de revoluție. Voi insera totuși două tulburătoare constatări ale unor neromâni – călători prin Transilvania acelor vremuri: a unui neamț, anume baronul von Preiss, care a făcut o vizită în 1773 și a unui austriac Hacquet venit spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Iat-o pe prima, aparent metaforică: nobilimea maghiară îl considera pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduie să respire (cf. Mircea Dogaru, în Necunoscuții „Horea“, „Cloșca“ și „Crișan“ citat la p. 26). Într-adevăr, putea numai respira liber românul acelor vremuri, căci robota săptămînală (4 zile cu palmele, 3 zile cu vitele), dijma stabilită la a noua parte din toate roadele pămîntului și din animalele crescute de țărani, darea în bani prevăzută de la 100 de dinari în sus, birul la vistieria regală de 2 florini de gospodărie, dijma pentru biserica romano-catolică dominantă stabilită din toate produsele – deși iobagului băștinaș creștin ortodox nu-i făcea niciun serviciu – taxele pentru așa-zisele drepturi senioriale (măcelărit, morărit, pescuit, pășunat, crîșmărit) nu-i lăsau destul timp pentru munca în propria gospodărie, nemaivorbind despre odihna necesară oricăruia. Comparativ, istoricul scoate în evidență că în Ungaria acelorași vremuri țăranul robotea săptămînal doar două zile cu palmele sau una cu vitele, iar în Țara Românească rumânii (cum se numeau țăranii dependenți) nu prestau mai mult de 12 zile pe an (cf. pp. 26-27). Redau acum și tabloul edificator selectat din lucrarea lui Milton G. Lehrer Ardealul pămînt românesc datînd din 1944, republicată în 1991, cu observațiile austriacului numit: Neamul acesta de români neglijat și asuprit are parte de pămînturile cele mai rele, cele mai pustii și mai neroditoare din întreaga țară. Dar chiar și acestea îi sînt răpite, îndată ce sînt lăzuite [despădurite, defrișate] și desfundate de ei, cu sudoarea feței, pentru cultura porumbului. Fiecare sas și fiecare ungur poate lua în stăpînire aceste locuri, chiar dacă românul le-a stăpînit sute de ani, alungîndu-l pe acesta în munți cu toată familia sa, unde nu se află nimic decît stînci, sau chiar silindu-l să iasă din țară. Românii n-au voie să se apropie de satele săsești sau ungurești mai aproape decît țiganii; ei trebuie să se oprească ca (sic) o lepădătură cam la o jumătate de bătaie de pușcă înaintea gardului de măceși ce înconjoară satele săsești și ungurești (p. 28).

Pentru a contura exact mentalul colectiv al asupritorilor din Transilvania epocii, menționez că un oficial maghiar, contele Ludovic Kalnoky, comitele Turzii nu se sfiește să-și arate disprețul față de românii pe spinarea cărora au huzurit sute de ani el și înaintașii lui într-o scrisoare către cancelarul Curții de la Viena, contele Francisc Esterházi: Horea, căpitanul oamenilor de nimic după cum se aude, nu se teme ca să se prezinte drept rege al Daciei în ascunsele locuri ale munților și în pădurile din Zarand (sublinierea mea) (cf. p. 213). De reținut că individul avea statut oficial; la rîndul său, adresantul își înștiințează superiorul: după știri private, care ce e drept încă nu pot fi raportate ca lucruri sigure, dar pentru importanța lor merită să le aducă la cunoștința Maiestății sale, românii răsculați încep să-l considere pe Horea ca principele lor (cf. p. 214). Istoricul comentează: Niciodată însă nu a emanat de la Horea personal sau de la oamenii din jurul său „vreun act sau vreo scrisoare, arată și Ion Rusu Abrudeanu, din care să se poată deduce că el ar fi nutrit gîndul să ajungă Împărat, principe sau crai al Ardealului. Toate acestea sînt vorbe goale răspîndite de către dușmanii mișcării țărănești de atunci într-un scop anume determinat: acela de a prigoni și suprima cu orice preț elementul românesc din Ardeal“ (p. 216).Amploarea manevrelor nobilimii maghiare în această direcție atinge apogeul prin așa-numitele „medalii ale lui Horea“, confecționate în scopul convingerii împăratului Iosif al II-lea că are în reprezentantul țărănimii transilvănene un opozant politic real: „HORIA REX DACIAE“ – un adevărat boicot contra integrării monetare a Imperiului! – cum comentează ironic Ioan Todea (cf. p. 218).

Conform unui citat al autorului cărții pe care o comentez, Emil Lungeanu face o analogie a martiriului românului vădit batjocorit astfel de nobilimea maghiară cu pătimirile lui „Iisus Rex Iudeorum“ (cf. idem); personal, respectînd proporțiile, mă gîndesc la fărădelegile unei alte clase politicianiste odioase – bine denumite „monstruoasa coaliție“ – de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza întrecute, vai, în perfidie și trădare față de românitate de actuala însăilare pesede-penele-usere-udemeristă menținută la putere de un sistem mafiotic globalist cu sediul la Bruxelles. E de bun simț comentariul autorului pe care îmi permit să-l parafrazez făcînd aluzii la cele pe care le trăim în prezent: Pentru oamenii inteligenți istoria e o carte plină de învățăminte, ori, cum afirma George Barițiu în 1889 „Historia est vitae magistra“ […] De aceea șovinii maghiari de azi [și, adaug eu, deopotrivă, actualii deținători ai puterii prin anularea unor alegeri perfect legale în brumar 2024] ar fi bine să învețe din greșelile nobilimii maghiare care au dus la izbucnirea răscoalei și revoluției conduse de Horea din 1784/1785 și, împreună, români, maghiari, sași, țigani și alte etnii să ne bucurăm de roadele Grădinii Maicii Domnului care e România de azi și de mîine (cf. p. 218).

București 28 făurar 2026

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet