Ultimii cavaleri ai onoarei românești
Ultimii cavaleri ai onoarei româneștiPuține legături sufletești au avut noblețea tăcută și gravitatea istorică precum prietenia dintre MS Regele Mihai I al României și Corneliu Coposu. Au fost uniți de acea rară fraternitate a spiritelor încercate de istorie, pe care suferința o purifică, iar demnitatea o înalță până la rangul de destin.
Au aparținut unei generații pe care veacul a lovit-o cu cruzime. Unul, tânăr Suveran smuls de pe tron prin violența unei istorii potrivnice; celălalt, fiu al Ardealului martiric, condamnat să poarte lanțurile temnițelor comuniste pentru vina de a fi rămas credincios adevărului. Însă, în ciuda exilului și a recluziunii, nici Regele, nici Seniorul nu au coborât vreodată în mlaștina resentimentului. Dimpotrivă! Au rămas, fiecare în felul său, chipuri ale unei Românii morale, dispărute,din păcate ,din conștiința publică.
Această prietenie avea discreția vechilor legături aristocratice întemeiate pe onoare. În această epocă în care fidelitățile se negociază cu febrilitatea negustorilor de provincie,Corneliu Coposu a rămas neclintit în devoțiunea sa față de Coroană și față de Regele Mihai. Pentru Senior, Monarhia era expresia unei continuități morale fără de care România risca să devină o geografie lipsită de suflet.
La rândul Său, Regele Mihai I al României a văzut în Seniorul Coposu, în afară de omul politic de o rară verticalitate, un adevărat cavaler al democrației creștine, unul dintre acei puțini bărbați de stat care au înțeles că libertatea nu poate fi despărțită de sacrificiu.
Privind fotografiile lor comune,văd lucruri greu de descris…îmi par două figuri obosite de istorie și totuși neînvinse…două conștiințe care par să poarte pe umerii lor ruinele morale ale unei țări întregi.
Anii comunismului au fost pentru amândoi un lung exercițiu de răbdare tragică. Regele, departe de țară, condamnat la nostalgia unei patrii confiscate. Coposu, închis între zidurile reci ale penitenciarelor, unde timpul era încărcat de consistența durerii. Cu toate acestea, nu și-au renegat crezul. În lumea aceasta, în care mulți și-au vândut sufletul pentru o funcție, pentru o medalie sau pentru iluzia liniștii personale, ei au rămas ultimii incoruptibili. Iată cel mai tulburător adevăr despre prietenia lor : a fost întemeiată pe aceeași idee, dispărută astăzi, onoarea.
După 1989, când România ieșea șovăielnic din întunericul totalitar, cei doi au redevenit repere morale pentru o societate dezorientată. Dar țara pe care o regăseau nu mai era aceeași. Spiritul civic fusese mutilat. Memoria istorică, otrăvită! Vulgaritatea noilor ambiții politice făcea aproape imposibilă înțelegerea unor oameni formați în cultura decenței. În acel peisaj al tranziției febrile, Seniorul Coposu și Regele Mihai erau cei din urmă piloni fundamentali pentru care onoarea și credința aveau încă greutate.
Dispariția Seniorului a lăsat în sufletul Regelui o rană profundă….era dispariția unuia dintre ultimii oameni în care putea recunoaște aceeași fidelitate față de ideea de Românie. Iar când, peste ani, cortegiul funerar al Regelui Mihai I al României a străbătut țara, mulți dintre noi am avut sentimentul sfârșitului unei epoci spirituale.
Odată cu ei dispărea o întreagă lume a eleganței morale….
Trăim astăzi un timp zgomotos și grăbit…prietenia dintre Regele Mihai și Seniorul Coposu rămâne o lecție dureroasă prin noblețea ei…ne duce cu gândul că marile legături dintre oameni nu se clădesc prin avantaj reciproc, ci pe comuniunea valorilor și pe puterea de a suferi împreună pentru același ideal.
Au fost doi oameni singuri în fața istoriei! …și poate tocmai de aceea atât de apropiați.
Un Rege fără tron și un politician fără putere au reușit să salveze, prin simpla lor demnitate, ideea că România poate fi mai mult decât un accident geografic: poate fi o conștiință!
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
