Monarhia în epoca polarizării
Monarhismul românesc, prins între ispita progresismului și chemarea suveranismului, se află astăzi înaintea unei întrebări pe care n-o mai poate ocoli: mai poate Coroana să fie un principiu de împăcare într-o societate care pare să-și fi pierdut măsura?
În zilele noastre oamenii nu mai stau de vorbă pentru a se înțelege, ci pentru a se așeza de o parte sau de alta a unei baricade, fiecare tabără își are adevărul ei, vocabularul ei, idolii ei și dușmanii ei. Între aceste două maluri ale vieții publice-progresismul și suveranismul- se mișcă și monarhismul românesc.
Iată paradoxul… o idee care, prin însăși firea ei, ar trebui să fie a echilibrului și a legăturii dintre generații, a ajuns să fie atinsă de aceeași boală care macină întregul trup politic: polarizarea!
Monarhiștii nu mai alcătuiesc o singură familie de cugetare, sunt mai degrabă o familie în care a început să vorbească limbi diferite: unii privesc către Europa, către liberalismul occidental, către deschiderea societății și către valorile timpului nou, ceilalți privesc către tradiție, Biserică, către memoria istorică și către ceea ce numesc, cu un cuvânt tot mai întrebuințat, suveranitate. Și unii și ceilalți rostesc numele Coroanei, dar nu întotdeauna în același sens.
Progresismul vede în Monarhie, atunci când o acceptă, o Instituție simbolică, compatibilă cu pluralismul, cu libertățile individuale și cu societatea deschisă; pentru această sensibilitate, Coroana poate fi chipul unei civilizații politice temperate și al unui patriotism rezervat.
Suveranismul caută în Monarhie o rădăcină; nu atât Instituția protocolară îl atrage, cât ideea unei autorități care nu se naște din spasmele electorale și a unei legitimități care se leagă de însăși istoria țării.
Cam de aici începe neînțelegerea: pentru unii, Monarhia este chipul României europene, pentru ceilalți, chipul României istorice.
Oare chiar trebuie să alegem? Ar fi o primejdie să fie silită să aleagă între două sensibilități politice care, fiecare în parte, îi poate lua câte ceva din substanță. Dacă monarhismul devine anexă a progresismului, riscă să-și piardă legătura cu tradiția și cu sentimentul de apartenență. Dacă devine tribună a suveranismului, riscă să transforme Coroana într-un steag de luptă și să uite rostul ei superior: acela de a sta deasupra luptei. Or, o Coroană care intră în vâltoarea partizană încetează, în ochii societății, să mai fie Coroană și devine emblemă.
Reala chemare a monarhismului românesc nu este de a se așeza între progesiști și suveraniști, ci de a ieși din această împărțire. Monarhia nu este „a treia tabără” ,este o „a treia cale „.
Deosebirea nu este de cuvinte, ci de rost.
A treia cale, cea monarhică, nu este un amestec mesteșugit între două ideolologii potrivnice, înseamnă întoarcerea la ce are Monarhia mai adânc: măsura. Monarhia nu este nici progresul, nici tradiția, le cuprinde pe amândouă, cu condiția să nu se lase înghițită de niciuna.
Coroana poate împiedica societatea să-și batjocorească trecutul în numele viitorului, poate împiedica un popor să-și urască rădăcinile în numele unei modernizări fără memorie. Coroana nu este un zid împotriva Europei, România nu poate fi scoasă din istoria ei europeană fără a fi scoasă din propria istorie, dar nici Europa nu trebuie prefăcută într-un tribunal căruia România să vină mereu cu căciula în mână. Iată locul în care monarhismul ar putea rosti cuvântul său: nu împotriva Europei, nu împotriva suveranității,ci pentru o Românie care să fie europeană fără să fie dezrădăcinată și suverană fără să fie însingurată.
Monarhia are o mare virtute: tăcerea! Trăim vremuri în care fiecare partid se proclamă salvator. Coroana nu trebuie să proclame nimic, trebuie să amintească că o generație primește țara spre a o trece mai departe. Aceasta este cea mai bună lecție monarhică într-o societate fragmentată: de a refuza logica după care fiecare victorie trebuie să însemne umilirea celuilalt. România de astăzi suferă nu atât de lipsa opiniilor, cât de lipsa unor măsuri comune, ne lipsesc câteva lucruri asupra cărora să putem spune, fără sfadă: acestea sunt ale noastre!: limba, istoria, demnitatea celui care muncește, libertatea celui care gândește, credința celui care crede, dreptul celui care nu crede, familia și comunitatea, țara și locul ei în Europa. Acestea nu ar trebui să fie proprietatea niciunei tabere.
Aici găsim cea mai dureroasă contradicție a monarhismului actual: monarhiștii vorbesc despre unitate, dar se ceartă între ei pentru cine este mai îndreptățit să poarte numele de monarhist; vorbesc despre reconciliere, dar se așază cu ușurință în tranșeele războiului; vorbește fiecare despre Coroană, dar prea puțini mai vorbesc despre Coroana aceea nevăzută pe care o poartă poporul: demnitatea sa. De aici și până la transformarea monarhismului într-o identitate de grup este doar un pas, iar o idee care devine identitate de grup începe să se hrănească din adversari. Aceasta este boala timpului nostru.
Mai poate Coroana să fie moderator? Da, dar numai dacă monarhiștii înțeleg că rolul moderatorului este de a păstra spațiu între cele două tabere să poată sta împreună. Moderatorul nu ridică vocea mai sus, nu insultă, nu demonizează, nu pune etichete de trădare asupra celui care gândește altfel.
Asta se naște din comportament.
Dacă monarhismul dorește să fie din nou o idee cu putere de iradiere, trebuie să ofere societății ceea ce societatea nu mai găsește cu ușurință: o voce a împăcării! Nu o limbă moale, nu o împăcare fără principii, ci împăcarea bărbătească și demnă prin care poți spune adversarului: nu sunt de acord cu tine, dar nu te socotesc vrăjmaș al țării. Ar fi o frumoasă revoluție într-o epocă a polarizării.
Monarhiștii ar trebui să accepte un adevăr simplu și destul de greu de primit: Coroana nu le aparține nici monarhiștilor progresiști, nici monarhiștilor suveraniști!
Coroana, dacă mai poate însemna ceva în conștiința românească, aparține simbolic unei comunități mai largi decât orice doctrină: aparține memoriei naționale, iar memoria națională nu este partid. Aici regăsim marea șansă a monarhismului: nu să producă încă o ideologie, nu să transforme într-un curent de internet, cu tabere, răfuieli și anateme, ci să devină, într-o societate sfâșiată, unul dintre puținele locuri morale în care românii să-și poată aminti că sunt români!
România nu mai trăiește în lumea în care Monarhia a fost o realitate și nici nu poate fi întoarsă cu forța în acea lume, dar ideile de atunci nu mor întotdeauna când Instituția dispare, uneori rămân ca întrebări: ce fel de țară lăsăm după noi?
Vrem o țară care să poată privi și înapoi și înainte fără rușinea de fi cine este?
În cele din urmă iată lecția Coroanei pentru vremurile noastre: să nu alegem între rădăcină și drum și să avem rădăcini pentru a putea merge.
Monarhia, în epoca polarizării nu mai poate cere românilor să se întoarcă pur și simplu în trecut, dar poate să le ceară să nu-și piardă măsura în prezent.
Monarhiștilor le revine o treabă foarte grea: să nu transforme Coroana într-o armă, să nu o așeze într-o tabără, să nu-i ceară să spună ce vor ei să audă.
Coroana are nevoie de oameni care să înțeleagă tăcerea ei!
În zilele noastre toți vor să cucerească viitorul și să judece trecutul, și de aceea rostul monarhismului nu este să ne spună cine are dreptate, ci faptul că, dincolo de toate aceste „războaie”, țara trebuie să rămână întreagă.
Sper că monarhismul românesc va găsi puterea de a se ridica deasupra propriilor sale despărțiri și atunci Coroana ar putea deveni ceea ce a fost în cele mai bune clipe ale sale: semnul unei case comune.
Consider că în epoca polarizării, nu este puțin lucru!
Este totul!
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
