Mihai Eminescu cel de toate zilele
ganduridinierusalim.com
Mulțumind lui Dumnezeu, mă încumet a scrie din nou despre darul uman cel mai de preț trimis din mila Lui românilor: gînditorul și scriitorul cum altul încă n-am mai avut pînă în prezent Mihai Eminescu.
Prilejul mi-l oferă Sfîntul Arhanghel Mihail care mi-a descoperit un articol într-o gazetă despre Shingo Suzuki, un profesor ce-a introdus predarea limbii române în universitățile din Japonia (cf.Shingo Suzuki, profesorul care a introdus predarea limbii române la universitățile din Japonia: „Mi se pare o adevărată minune”). El a elaborat și un manual destinat predării limbii române în acea țară și a tradus Luceafărul eminescian în japoneză.
Aflînd astfel că există pe lume încă o variantă a poemului genialului nostru poet, vreau să le comunic/amintesc cititorilor acestor rînduri demersul editorial excepțional însumînd 306 pagini, format 20 x 27 cm, al Editurii Cartea Românească din 1984, în care sînt tipărite variantele în engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, armeană, italiană, maghiară și portugheză, însoțite fiecare de reproduceri ale compozițiilor plasticienilor Constantin Baciu, Geta Brătescu, Sorin Dumitrescu, Ion Gheorghiu și Elena Urdărescu-Herța. Tirajul ediției a fost de 17 555 exemplare, concepția artistică aparține poetului Vasile Vlad, iar introducerea critică Luceafărul – un mit original a fost scrisă de neuitatul meu prieten Petru Mihai Gorcea. Acesta era de părere că Luceafărul ne apare ca un basm frînt și convertit în idilă (op. cit., p. 19). Mai departe, eminescologul afirma: (…) vom înțelege călătoria cosmică a astrului și conversația sa cu Dumnezeu nu ca pe reprezentarea unor evenimente reale în planul imagistic al poemului, ci ca pe un nou vis, al treilea și de mare profunzime, al fetei, un vis din care ea însăși e absentă, ca persoană psihică, un vis care echivalează cu o scufundare în adîncurile inconștientului colectiv (potrivit [lui] C. G. Jung, dedesubtul instanței psihice a inconștientului individual, în manifestările căruia se mai poate discerne personalitatea psihică a individulului, se află inconștientul colectiv, stratul impersonal al arhetipurilor, rezervorul de mituri al omenirii). (Idem, p. 21). În fine, autorul micului studiu critic din 1984 circumscrie tematica de profunzime a poemului referindu-se la personajele sale: Drama lor – și prin aceasta credem că definim miezul adînc și adevărat al mesajului eminescian – stă în incapacitatea de a comunica cu transcendentul, cu visul cu mitul, cu arhetipurile; prin hipercriticismul stării lor de „trezie“, de luciditate, prin orientarea lor pozitivistă spre „realitate“, ei s-au rupt de adîncurile originare ale propriei lor făpturi și, prin aceasta, sînt condamnați la nefericire. Este aceeași problematică pe care o pun Goethe[1], în Faust, Hölderlin, în Hyperion, Novalis în Heinrich von Ofterdingen, Hoffman, în Ulciorul de aur, Wagner, în Olandezul zburător, Byron, în Cerul și pămîntul, Vigny, în Eloa, Lermontov, în Demonul: posibilitatea comunicării omului modern cu lumea de „dincolo“, reprezentată spațial „în afară“, în realitate o lume lăuntrică, o lume arhetipală a miturilor și a poeziei. Primii reprezentanți ai seriei vădesc un cert optimism, răspunzînd afirmativ, accentuînd posibilitatea integrării mai vechilor reprezentări mitice și poetice în universul spiritual al omului modern; cei din urmă – și în special Eminescu – tind spre un răspuns categoric negativ. (Idem).
După trecerea a peste patru decenii de la conceperea acestor pagini critice, mă întreb pe cîți mesajul poetului mai impresionează, pe cîți îi mai pune pe gînduri astăzi, ținînd cont de plonjarea cotidiană în mediul virtual și, vai, în analfabetism funcțional a unei părți foarte însemnate a populației actuale din România (care nu mai formează, din păcate, un popor din pricina dezbinării satanice și a risipirii atent planificate prin larga lume)? În aceste condiții vitrege pentru lecturi ziditoare și meditații întru căutarea Adevărului, interpretarea poemului Luceafărul, de la a cărui publicare s-au împlinit 143 de ani, tinde înspăimîntător să se prăbușească mult dedesubtul aberațiilor hazlii de odinioară gen Brătescu-Voinești! În privința comunicării umane cu transcendentul, adică pe verticală, observ că astăzi abia dacă în cadrul familial, adică pe orizontală, mai au loc convorbiri fără intermediar electronic (implicit înregistrate / urmărite). Excepție face o infimă parte a credincioșilor autentici frecventînd slujbele din biserici și participînd efectiv și integral la rugăciunile colective.
Revenind la profesorul japonez de la care mi-am început însemnările de față, despre creația lui Mihai Eminescu el mărturisește: Poemul Luceafărul este plin de metafore și polisemii. În același timp, este bogat în referințe, explicite sau implicite, la Vechiul Testament și la mitologia greacă, ale căror idei nu sînt foarte răspîndite în Japonia. În schimb, conceptul de transmigrație a sufletului nu este atît de greu de înțeles pentru cititorii japonezi, datorită gîndirii budiste. De exemplu, în ultima strofă apare versul: „Trăind în cercul vostru strîmt“, iar aici mi-am permis să traduc cuvîntul „cerc“ printr-un termen japonez care înseamnă „transmigrație“. Tocmai de aceea, pentru a nu impune cititorilor doar această interpretare, am explicat motivul alegerii mele într-o notă. În ceea ce privește timpul necesar pentru traducere, nu pot preciza din cauza întreruperilor provocate de pandemie, dar cred că a durat aproximativ un an sau doi.
Observația mea e că, perimțîndu-și asta în ultima strofă, traducătorul n-a înțeles duhul creștinesc al creației în cauză și, în genere, al românității. Ce-i drept, am avut și eu de combătut, atît de la catedră cît și în scris, prin articolele răspîndite în reviste de-a lungul anilor, interpretările superficiale, îndeosebi ateiste, ale criticilor oficiali, în care, în locul lui Dumnezeu, apare nonșalant personajul gnostic Demiurgul/demiurgul. Or, Mihai Eminescu utilizează în rugămintea luceafărului adresată Creatorului Universului vocativele Părinte și Doamne, obișnuite apelative la creștinii ortodocși pentru fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi. Cercul strîmt la care se referă metaforic poetul este lumea meschină, fără idealuri înalte, fără aspirația comunicării cu divinitatea; în termeni filosofici, sintagma acoperă devenirea întru devenire (cf. Constantin Noica) a oamenilor simpli, de înțeles și nicidecum de condamnat, din moment ce pe aceștia „norocul îi petrece“, ca să-l parafrazez pe poet. Altfel formulat, el se referă la existența omenească în condițiile Adevărului demonstrat de Iisus Hristos prin Calea Sa întru Viața veșnică, iar nu la reîncarnări/transmigrații budiste. În sprijinul acestei interpretări vine și explicația creatorului însuși descoperită într-un manuscris aflat la Academia Română: În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul K.[unisch] povestește legenda luceafărului. Aceasta este povestea, iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă[, pe de o parte,] geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pămînt [i.e. cercul strîmt], nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. (Adaosurile din parantezele drepte îmi aparțin).
În privința dificultăților de traducere în japoneză a poemului lui Mihai Eminescu, Shingo Suzuki a precizat, potrivit sursei citate, că cele mai dificile cuvinte din română sînt cele de origine slavă, destul de numeroase. Din nefericire, profesorul japonez pare încă tributar vechilor tratate și dicționare explicative, în care abundă erorile etimologice de tip sursologic, conform cărora limba română ar fi un fel de jalnic depozit de împrumuturi, exceptînd cîteva sute de cuvinte cu „et. nec“ – adică „etimologii necunoscute“ – ceea ce atestă, de fapt, eșecul „filologilor“ în cauză de-a fi scociorît cu succes prin lucrările și dicționarele din alte limbi pentru a descoperi presupusele „etimoane“ ca procentul de împrumuturi să devină maxim! Nu știu la care termeni anume s-a referit traducătorul, dar presupun că altfel și-ar fi formulat frazele de-ar fi aflat despre originea lor că este realmente protoindoeuropeană (traco-dacă) consultînd Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (2008)al dr. Mihai Vinereanu, prietenul nostru cel de curînd plecat dintre vii. Lucrarea a fost reeditată și adăugită grație Editurii Uranus sub titlul Dicționarul etimologic al limbii române (2 volume).
Mai merită reținut din sursa citată că: specialistul japonez îndrăgostit de România are doi autori români preferați: Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. În ceea ce privește versurile preferate, un fragment din Miorița este în topul alegerilor: „Iar tu de omor / să nu le spui lor. / Să le spui curat / că m-am însurat / c-o mîndră crăiasă, / a lumii mireasă“.
Nădăjduiesc ca temerarul intelectual să nu fi nimerit și-n cazul creației folclorice pomenite peste „specialiștii“ români care o consideră în continuare „baladă“ și nu poem, așa cum este în realitate judecînd după conținutul liric de circa 60% al majorității variantelor. Bazaconiile despre „lipsa deznodămîntului“, „fatalism“ etc. țin de analfabetismul funcțional pe care deja l-am deplîns.
Mă întorc la Mihai Eminescu. Cele mai frumoase și profund-filosofice versuri care s-au scris și se vor scrie vreodată în limba română cred că sînt:
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorînd îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn᾽ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitării celei oarbe.
Genialele relații spațiu-timp (căi de mii de ani / a chaosului văi / (nu-i) hotar –(tot atîtea) clipe / ziua cea de-ntîi / vremea) și viteză-lumină (un fulger nentrerupt / zboară – cer de stele / lumine) puse împreună subiectiv-metaforic (gînd purtat de dor) într-o armonie ritmică perfectă, sugerînd dinamica impetuoasă, de neoprit nu se poate să nu-i fi aprins imaginația fizicianului evreu Albert Einstein (1879-1955).
Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina și să călătorim prin intermediul acesteia? – se întreba el în 1896 (avea 17 ani). În 1905 va publica Un punct de vedere euristic privind producerea și transformarea luminii, în care, ținînd cont de termodinamică, formulează ipoteza că lumina poate fi considerată ca fiind compusă din cuante de energie independente. Un pas mai departe îl va face prin ipoteza dublei naturi a luminii: atît materială (corpusculară, compusă din fotoni) cît și ondulatorie.
Strădaniile fizicianului evreu laureat al premiului Nobel de a fixa în formule și teorii științifice intuițiile poetic-filosofice ale genialului antemergător român nu pot scăpa unui gînditor din secolul al XXI-lea.
Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh! Amin!
București, 12 cireșar 2026
[1] În text e o scăpare tehnoredacțională: „Gothe“.
