Manifest al monarhiștilor din boxa acuzaților (PAMFLET)

Ne-au poftit în boxa acuzaților cu solemnitatea funcționarului care-și confundă ștampila cu sceptrul și registrul- inventar cu istoria… Ne-au așezat acolo convinși că au în față niște relicve, niște oameni rămași în urmă, niște visători incurabili. Ce eroare magnifică!
Acuzatorii noștri au aerul cucuvelei care ține lecții de ornitologie privighetorii. Cu fruntea încruntată și cu pieptul umflat de importanță administrativă, ne explică viitorul de parcă ar fi fost de față la facerea lumii și ar avea contract de exclusivitate cu destinul.

Ei cred că istoria începe odată cu discursul lor și se sfârșește la ultimul lor comunicat. Înainte de dânșii, spun ei, nu fusese decât întuneric, iar după dânșii va urma, firește, un muzeu dedicat propriei infaibilități. Ce modestie de paradă! Ce vanitate cu gulerele apretate!
Monarhistul, în închipuirea acestor profeți de cafenea administrativă, este un personaj prăfuit, care vorbește cu portretele de pe pereți și salută umbrele. În realitate, prăfuite sunt clișeele lor, iar umbrele sunt propriile lor argumente,atât de subțiri încât dispar la prima rază de logică.
Îi privești și ai impresia că au absolvit Universitatea Închipuirii Permanente, secția Certitudini fără Dovezi. Fiecare își poartă părerile ca pe niște decorații primite în urma unei bătălii la care n-a participat nimeni.
Altfel au un talent rar… confundă lozinca cu ideea. Dacă ar putea, ar pune și gravitația la vot, convinși că adevărul se stabilește prin ridicare de mâini.
Noi, cei din boxa acuzaților, avem privilegiul de a fi judecați de oameni care schimbă principiile cu viteza cu care își schimbă reverele. Astăzi sunt apostolii unei doctrine, mâine îi descoperă cusururile, iar poimâine o condamnă cu aceeași pasiune cu care au aplaudat-o ieri. Consecvența îi sperie ca lumina pe lilieci.
Câtă gravitate teatrală! Fiecare gest al lor pare repetat în oglindă înainte de a fi oferit publicului, ca nu cumva ridicolul să rămână fără protocol.
Ne acuză că prețuim continuitatea.
Ei venerează improvizația…
Ne acuză că respectăm tradiția.
Ei ridică statui modei trecătoare…
Ne acuză că avem memorie.
Ei se laudă cu uitarea, fiindcă uitarea este singura lor metodă de a scăpa de propriile contradicții.
Rămânem, așadar, în boxa acuzaților! Este un loc mai onorabil decât tribuna improvizației permanente. Istoria a avut întotdeauna simțul umorului: adesea, cei,care se cred judecători, nu sunt decât figurile comice ale propriului lor proces.
Când ecoul vorbelor se va risipi, nu va rămâne nici tonul lor răstit, nici gesturile învățate. Va rămâne doar întrebarea pe care orice epocă o pune celor prea siguri de sine: ați slujit adevărul sau doar propria vanitate?
Noi răspundem fără emfază. Coroanele se pot pierde, tronurile se pot prăbuși,instituțiile se pot schimba. Dar ridicolul autosuficienței rămâne republican în apucături și imperial în pretenții.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo!