Sfântul Fauci și religia infailibilității
Istoria are un talent aparte de a fabrica sfinți în timpul vieții și de a-i coborî de pe soclu imediat ce luminile reflectoarelor se sting. Anthony Fauci a fost, ani la rând, marele preot al pandemiei. Cuvintele sale nu se discutau, se recitau. Dacă știința înseamnă îndoială, dezbatere și verificare, în anii COVID ea a căpătat uneori aerul unei liturghii în care dogma era mai importantă decât întrebarea. Cine îndrăznea să întrebe dacă măsurile sunt proporționale devenea suspect. Cine întreba despre originea virusului era privit ca un eretic. Cine invoca efectele colaterale ale restricțiilor era acuzat că subminează lupta împotriva pandemiei. Între timp, spitalele își închideau porțile pentru bolnavii cronici, consultațiile se amânau, operațiile se anulau, iar statistica își pregătea răbdătoare răzbunarea.
Apoi a venit timpul întrebărilor. Nu al conferințelor de presă, unde răspunsurile erau bine șlefuite, ci al Senatului Statelor Unite. Acolo, unde nu mai există prezentări PowerPoint și grafice colorate, ci întrebări directe. Și atunci s-a produs miracolul. Omul care ani de zile explicase cu o siguranță aproape matematică ce trebuie să creadă sute de milioane de oameni a descoperit, dintr-odată, virtutea tăcerii. Nu o tăcere filozofică, nici una contemplativă, ci una garantată de Al Cincilea Amendament al Constituției americane. De cincisprezece ori. Este, desigur, un drept constituțional. Numai că imaginea are o ironie greu de ignorat. Când lumea întreagă trebuia să creadă fără rezerve în autoritatea experților, răspunsurile veneau fără ezitare. Când experții sunt întrebați despre propriile decizii, răspunsul devine: „Prefer să nu răspund.”
Plandemia a produs milioane de victime. Unele au murit din cauza virusului. Altele au murit așteptând investigații oncologice, intervenții cardiovasculare sau tratamente amânate în numele unei urgențe permanente. Copii au pierdut ani de școală. Afaceri s-au prăbușit. Familii au fost despărțite. Vârstnici au murit în singurătate. Toate acestea sunt realități pe care niciun comunicat oficial nu le poate cosmetiza. Astăzi nu mai discutăm dacă virusul a existat. A existat. Nu discutăm nici dacă plandemia a fost gravă. A fost. Discutăm dacă toate deciziile luate în numele combaterii ei au fost necesare, proporționale și transparente. Paradoxul este că exact cei care cereau încredere necondiționată solicită acum înțelegere pentru lipsa propriilor răspunsuri.
Poate că cea mai mare lecție a plandemiei nu privește virusologia, ci natura puterii. Puterea administrativă, odată îmbrăcată în halat alb, începe să creadă că nu mai greșește. Din fericire, istoria are prostul obicei de a pune, mai devreme sau mai târziu, întrebările pe care prezentul le evită. Anthony Fauci beneficiază de toate drepturile pe care Constituția Statelor Unite i le garantează. Exact cum milioane de oameni ar fi dorit ca, în timpul plandemiei, să beneficieze de aceeași prezumție de libertate, de aceeași deschidere către dezbatere și de aceeași toleranță față de opiniile diferite.
Poate cea mai spectaculoasă performanță a României în timpul pandemiei nu a fost viteza cu care au fost preluate recomandările internaționale, ci viteza cu care au dispărut întrebările. În alte țări existau dezbateri între epidemiologi, juriști, economiști și filosofi. La noi exista, în general, un singur sport național: aprobarea. Anthony Fauci nici nu termina o conferință de presă, că apăreau imediat și traducătorii entuziaști ai adevărului oficial. Nu mai era nevoie de adaptare la realitățile românești, de analiză critică sau de evaluarea costurilor sociale. Dacă se spunea la Washington, se repeta la București. Nu puțini comentatori, experți de televiziune și reprezentanți ai autorităților au confundat prudența cu obediența. În loc să explice incertitudinile firești ale unei crize fără precedent, au preferat certitudinile categorice. Iar cine îndrăznea să întrebe era suspectat că pune în pericol sănătatea publică.
În România, servilismul are o tradiție respectabilă. În alte epoci se manifesta față de Înalta Poartă, apoi față de marile imperii, mai târziu față de Moscova, iar astăzi ia adesea forma unei fascinații necondiționate pentru orice mesaj venit dinspre marile centre de putere occidentale. Reflexul este același: dacă vine de afară, sigur este mai înțelept decât orice întrebare formulată acasă. Ironia este că știința autentică trăiește din îndoială, verificare și contradicție argumentată. În momentul în care dezbaterea este înlocuită de conformism, iar prestigiul persoanei valorează mai mult decât forța argumentului, nu mai asistăm la un triumf al științei, ci la transformarea ei într-o autoritate aproape sacerdotală. Academia Română a publicat din bani publici un tratat imens în două volume pentru ceea ce azi este considerat o crimă la nivel mondial. Niciun comunicat de mea culpa până acum!
Problema României a fost disponibilitatea unei părți a elitelor de a renunța prea ușor la spiritul critic și de a importa nu doar recomandări, ci și certitudini. Când spiritul critic este suspendat în numele disciplinei, iar întrebările sunt tratate ca acte de nesupunere, servilismul devine un mod de funcționare a instituțiilor. Poate că aceasta este ironia supremă: după ani în care ni s-a spus că trebuie să avem încredere în autoritate, autoritatea ne cere acum să avem încredere în tăcere.
