18 ANI DE LA INVAZIA RUSĂ ÎN GEORGIA
Autor: Florin Dobrescu
În 7/8 august 2008 începea agresiunea Rusiei în Georgia. Scenariul urmărit de Rusia a fost același pus în practică și în perioada 2014-2022 în Ucraina, dar și în 1991-1992 în Republica Moldova.
Încă de pe 1 august, separatiștii din autoproclamata republică Osetia de Sud (o enclavă creată și susținută de Rusia, după modelul Transnistriei din Moldova), se dedaseră la atacuri și bombardamente soldate cu 10 morți și 50 de răniți. Abia pe 7 august, guvernul de la Tbilisi intervenea cu trupe, încercând să restabilească ordinea.
De fapt, atacurile fuseseră provocări menite să atragă intervenția armatei gruzine, pentru a servi drept pretext unui atac al Rusiei, ale cărei servicii secrete și unități speciale deghizate în miliții locale acționaseră pe teren. Ba mai mult, înainte de intervenția armatei georgiene, trupele ruse traversaseră deja ilegal granița prin Tunelul Roki.
În timp ce armata georgiană încerca să preia controlul asupra propriului teritoriu național din mâna rebelilor pro-ruși, Rusia lansa oficial o invazie pe scară largă, argumentând că derulează o operațiune de „impunere a păcii” pentru a-și proteja cetățenii. Micul stat georgian avea să fie atacat de colosala Armată a 58-a, numărând peste 70.000 de oameni, în timp ce flota rusească lansa desanturi de pe Marea Neagră. Au fost bombardate crunt numeroase localități, armata rusă forțând înaintarea spre Tbilisi. Rușii au ocupat orașe georgiene cheie precum Gori, Senaki și portul Poti, tăind practic țara în două. Concomitent cu armata rusă, acționau și formațiuni militare neregulate, alcătuite din separatiști osetini și alți pro-ruși, aceștia dedându-se la crime, execuții sumare, jafuri și violuri (metpdă folosită și în Republica Moldova în 1992).
Ce provocase însă dezlănțuirea barbară a Rusiei? Faptul că, în ultimul timp, Georgia cerea cu insistență să fie primită în NATO și UE, pentru a se pune astfel la adăpost de amenințarea neîncetată a Rusiei (așa cum Ucraina a solicitat mai târziu același lucru; așa cum în Republica Moldova se manifesta, în 1991-1992, un puternic curent favorabil reunirii cu România). Ne amintim momentul în care, la Summit-ul NATO de la București (2-4 aprilie 2008), cererile Ucrainei și Georgiei de a adera la această organizație fuseseră respinse. Decizie fusese interpretată de Putin ca un semnal că Occidentul abandonase cele două țări în sfera de influență a Rusiei.
În fața gigantului rus, mica țară caucaziană nu ar fi avut nici o șansă, chiar dacă gruzinii luptau eroic. Și totuși, atunci solidaritatea națiunilor europene s-a dovedit mai puternică decât forța brută a unei Rusii în care, cu fiecare zi, reînvia spiritul ce dominase în era sovietică. Comunitatea internațională, liderii statelor europene și SUA, au desfășurat o amplă acțiune publică și diplomatică, încercând să oprească astfel agresiunea rusească.
Dar poate cea mai impresionantă a fost solidaritatea exprimată atunci de șefii unor state cu un destin istoric similar cu al Georiei, națiuni victime în mod repetat ale imperialismului rusesc. Astfel, Liderii din Europa de Est au ajuns la Tbilisi pe 12 august 2008, printr-o călătorie extrem de riscantă, pentru a forma un „scut uman” politic și a opri avansul armatei ruse. Grupul de solidaritate a fost inițiat de președintele Poloniei și a inclus următorii șefi de stat și de guvern: Lech Kaczyński – Președintele Poloniei, Viktor Iușcenko – Președintele Ucrainei, Valdas Adamkus – Președintele Lituaniei, Toomas Hendrik Ilves – Președintele Estoniei, Ivars Godmanis – Premierul Letoniei. Din cauza spațiului aerian nesigur deasupra Georgiei, aceștia au zburat inițial în Azerbaidjan, parcurgând ultima parte a drumului cu mașinile. Ajunși la Tbilisi, liderii au urcat direct pe o scenă în fața Parlamentului, în fața a peste 150.000 de cetățeni georgieni.
Prezența lor fizică a transmis Moscovei că un atac asupra capitalei ar însemna uciderea unor lideri din state NATO și UE. În acea noapte, Lech Kaczyński a rostit un discurs considerat astăzi profetic pentru geopolitica est-europeană:„Astăzi este Georgia, mâine Ucraina, poimâine statele baltice, iar mai târziu s-ar putea să vină rândul țării mele, Polonia!” Această acțiune diplomatică directă, combinată cu medierea concomitentă a președintelui francez Nicolas Sarkozy la Moscova, a forțat Rusia să oprească înaintarea tancurilor și să accepte planul de încetare a focului în aceeași zi. Era 12 august 2008.
Prin medierea președintelui francez Nicolas Sarkozy, pe 15 august 2008 președintele Georgiei, Mihail Saakașvili, a semnat armistițiul la Tbilisi, în prezența secretarului de stat al SUA, Condoleezza Rice, iar pe 16 august 2008 președintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a semnat documentul la Moscova.
Cele cinci zile de război s-au soldat cu sute de morți și mii de civili strămutați. S-a încheiat printr-un armistițiu semnat la 12 august 2008. Rusia avea să recunoască independența regiunilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia, în ciuda ilegitimității acestora, menținându-le ca niște capete de pod pentru viitoare agresiuni asupra națiunii gruzine, dacă aceasta ar mai încerca să iasă din sfera de influență rusească.
Marea lecție a războiului din august 2008, pe care astăzi vedem că au învățat-o națiunile europene, este aceea a necesității solidarității în fața agresorului rus, de care ne leagă pe mulți un istoric comun al primejdie și suferinței.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
