În căutarea dușmanului perfect
Viena, 2007
În fiecare epocă se găsește câte un război care să scutească oamenii de osteneala de a gândi; războiul nostru, fiindcă trăim vremuri moderne și foarte preocupate de propria măreție, s-a găsit gata împachetat, cu două tabere și o mulțime de oameni convinși că istoria îi așteaptă, cu sufletul la gură, să-i dea un rost.
Într-o parte stau suveraniștii, în cealaltă, progresiștii… între dânșii, ca între două armate de ostași de plumb, se întinde un câmp de bătaie unde te aștepți să apară, din clipă în clipă, un general călare și să anunțe apocalipsa. Deocamdată nu se aude decât gălăgia.
Suveranistul își pune țara la rever și pornește la luptă împotriva străinătății, globalismului, vremurilor și, dacă mai rămâne timp, împotriva vecinului care și-a cumpărat mașină din import. Apără tradiția cu fervoare, mai ales când tradiția îi permite să nu-și schimbe nicio părere.
Progresistul, la rândul său, privește lumea de la înălțimea unei superiorități morale atât de desăvârșite încât ai impresia că omenirea a fost creată numai pentru a-i furniza lui exemple de intoleranță. Vrea o lume nouă, mai bună, mai curată, mai luminată și, pe cât posibil, în conformitate cu ultima sa părere.
Amândoi sunt convinși că celălalt este primejdia veacului și de aici începe foiala, fiindcă, dacă iei deoparte zgomotul, gesticulația, indignarea și adjectivele, descoperi un lucru scandalos: cei doi adversari nu se luptă pentru o lume mai bună, cât pentru privilegiu de a explica de ce lumea e stricată. O întrecere extraordinară în care nimeni nu mai întreabă unde mergem, fiindcă toată lumea este ocupată să arate cu degetul cine merge greșit. Dușmanul trebuie să fie însă perfect, nu ajunge să fie doar un om care gândește altfel, trebuie să fie și prost, și rău, și vândut, și manipulat, și primejdios, și, dacă se poate, să fie simultan și ignorant, și prea instruit, și prea român, și insuficient de român, după trebuința împrejurării. Fără un dușman monstruos, ideologia rămâne fără sclipici, iar omul contemporan nu poate trăi fără sclipici. Ceva trebuie neapărat dramatizat: o alegere devine ” luptă pentru civilizație „, o neînțelegere se transformă în ” război cultural „, o părere contrară devine „atac”, o glumă devine „agresiune „, o întrebare, dacă este neplăcută, este imediat suspectată de trădare.
În asemenea vremuri, nu mai este nevoie de inchiziție. Ajunge un fir de legătură, o vorbă scoasă din locul ei și un public suficient de plictisit încât să aibă nevoie de un vinovat. Ne-am întors, cu mijloace foarte moderne, la una dintre cele mai vechi placeri omenești: arderea simbolică a vecinului. Numai că rugul este acum în telefon, acolo se adună zilnic patrioții, cosmopoliții, moraliștii, răzvrătiții, apărătorii adevărului, apărătorii celuilalt adevăr și, desigur, apărătorii adevărului absolut, categorie care a cunoscut înfloriri remarcabile în ultimii ani. Fiecare tabără își confecționează dușmanul după chipul și asemănarea propriilor spaime. Pentru unii, celălalt este un trădător fără patrie… pentru ceilalți, este un primitiv fără viitor… unii se tem că țara va dispărea… ceilalți se tem că lumea nu va progresa destul de repede… și astfel, două spaime se întâlnesc în piața publică și se privesc încruntat, fiecare convinsă că cealaltă este cauza tuturor nenorocirilor.
Între timp, viața, cu proasta ei deprindere de a fi concretă, își vede de treabă: oamenii merg la slujbă, plătesc biruri, așteaptă la ghișee, își cresc copiii, își repară casele, își duc părinții la doctor, se ceartă cu furnizorul de internet, își numără banii la sfârșitul lunii… dar acestea sunt pesemne preocupări prea mărunte pentru marile cruciade ale vremii. Este mult mai nobil să salvezi civilizația în comentarii decât să salvezi o după-amiază de la prostie. Și mult mai ușor.
Măiestria acestor două tabere este aceea că pretinde fiecare că luptă pentru libertatea tuturor, cu condiția ca toți ceilalți să fie de acord: suveranistul visează la o țară liberă de influențe străine și uneori de realitate, progresistul visează la o societate liberă de prejudecăți și uneori de îndoială… unul vrea să se întoarcă la rădăcini, celălalt vrea să fugă înainte… Niciunul nu pare să fi observat că poți să te învârți în cerc și în ambele direcții.
Dacă, din nefericire, apare cineva care spune că poate lucrurile sunt mai complicate, că adversarul nu este neapărat un monstru și că două idei potrivnice pot avea fiecare câte o fărâmă de adevăr, omul acela este imediat pus la zidul infamiei: este indecis, este căldicel, este „din sistem „, este naiv, este compromis… pe scurt, este inutil! Fiindcă omul moderat strică spectacolul: nu declară sfârșitul lumii la fiecare răsărit, nu are nevoie de eroi și nici de ticăloși universali. Or, fără ticăloși universali, ce ne facem cu revoluția? Așa că dușmanul trebuie păstrat: trebuie înfrumusețat până la monstruozitate și prezentat publicului în fiecare dimineață, ca nu cumva cineva să uite pentru ce anume trebuie să fie indignat.
În cazul în care dușmanul dispare într-o zi, nu-i nimic, îl inventăm! În fond, aceasta pare a fi singura mare bătălie în care ambele tabere pot declara victoria fără să fi cucerit nimic. Se vor retrage fiecare în cetatea ei de cuvinte, își vor număra răniții imaginari și vor anunța că țara a fost salvată încă o dată. Ceilalți vor face același lucru.
Și mâine o luăm de la capăt cu aceeași magnifică lipsă de folos.
Aceasta este izbânda noastră: am ajuns să transformăm nimicul într-o cauză națională. Și dacă nimicul are nevoie de dușman, îl vom găsi! Doar n-o să lăsăm o asemenea ocazie să se piardă din pricina realității…
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
