Măi, oameni buni, ce-avem? Ce e în neregulă cu noi? Unde ne dă cu rest?

Nu întreb asta cu superioritate și nici din poziția celui care crede că a înțeles el cum stau lucrurile, iar restul lumii nu. Dimpotrivă, mă uit în jur și încerc să înțeleg un comportament pe care îl văd tot mai des și care, dacă îl privești separat în fiecare situație, pare perfect normal, însă, pus cap la cap cu toate celelalte, începe să ridice niște semne de întrebare.

În vara aceasta, la Târgul Drăgaica din Buzău, au venit zeci de mii de oameni la un concert de manele. Dacă îmi amintesc bine, printre artiști s-a aflat și Bogdan de la Ploiești, dar nu acesta este important în discuția de față. Importantă este imaginea unei mulțimi uriașe care s-a strâns pentru câteva ore de muzică, atmosferă și distracție. Și nu văd nimic rău în asta. Oamenii au nevoie să se distreze, să iasă din casă, să uite puțin de probleme și să se bucure de viață, iar faptul că aleg un anumit gen muzical nu spune nimic despre valoarea lor ca oameni.

Doar că, privind imaginea aceea, nu pot să nu mă întreb de ce suntem atât de ușor de adunat atunci când ni se oferă divertisment și atât de greu de urnit atunci când în discuție sunt lucruri care ne privesc direct?

Zilele acestea am văzut o altă știre, de data aceasta din București, despre o patiserie la care se formase o coadă de zeci de oameni pentru merdenele. Am văzut filmarea și, sincer, nu cred că este nevoie de prea multe explicații: erau foarte mulți oameni, unul în spatele celuilalt, așteptând să cumpere ceva ce, probabil, le plăcea și pentru care considerau că merită să stea la coadă.

Din nou, nimic rău în asta. Sincer, nu vreau să transform o merdenea într-o metaforă despre degradarea societății, pentru că ar fi ridicol. Omul are voie să aibă plăcerile lui mici, iar faptul că un produs alimentar devine popular este, până la urmă, doar un fapt banal din viața de zi cu zi.

Dar când pui imaginea asta lângă alte sute de imagini pe care le vedem zilnic, începi să observi un tipar. Ne prinde repede ceea ce ne distrează, ne stârnește curiozitatea ceea ce este spectaculos și reacționăm imediat la ceea ce ne produce o emoție puternică. În schimb, atunci când apare o problemă reală, una care nu se consumă în treizeci de secunde și care ne cere să citim, să înțelegem și eventual să ne punem niște întrebări despre noi înșine, interesul pare să dispară într-un ritm aproape uimitor.

Așa că, române, depune un efort și citește în continuare deoarece cred că asta este o problemă care merită discutată.

„Beleaua” noastră nu e faptul că mergem la concerte, nici că stăm la coadă la merdenele. Toate acestea fac parte dintr-o viață normală și nu avem de ce să ne rușinăm pentru ele. Problema apare atunci când divertismentul devine aproape singura formă de conținut pentru care mai avem timp, răbdare și energie, iar ceea ce ne-ar putea face să înțelegem mai bine lumea în care trăim trece pe lângă noi fără să lase urme.

Acum ÎNȚELEGEM?

Uitați-vă puțin la ceea ce se întâmplă în mediul online. O postare despre un personaj public, despre o situație amuzantă, despre o ceartă, despre o bârfă sau despre orice lucru care poate fi consumat rapid are șanse foarte mari să provoace reacții. Apar comentarii, glume, distribuiri, oameni care se ceartă între ei și, în câteva ore, subiectul ajunge să fie cunoscut de foarte mulți.

Apoi… apare o postare despre o problemă de interes public, despre ceva ce nu este neapărat amuzant, dar care ar trebui să ne intereseze… despre administrație, despre o problemă din oraș, despre educație, despre cum sunt cheltuiți banii publici, despre o situație care afectează o comunitate sau despre un lucru pe care, dacă îl ignorăm astăzi, este posibil să-l plătim mâine.

Ce credeți? La o astfel de postare se face liniște.

Nu întotdeauna, desigur. Ar fi nedrept să afirm asta și să arăt cu degetul spre toți și toate pentru că există și oameni implicați, există și oameni care citesc, întreabă, verifică și încearcă să schimbe câte ceva în jurul lor. Numai că… zgomotul produs de divertisment este, de foarte multe ori, incomparabil mai mare decât zgomotul produs de problemele care contează cu adevărat.

Eu cred că acesta este unul dintre motivele pentru care ajungem să avem impresia că trăim într-un glob de cristal. Ne uităm la ceea ce ne apare în față, reacționăm la ceea ce ne provoacă o emoție în momentul respectiv și apoi trecem mai departe, fără să mai avem curiozitatea de a vedea ce se întâmplă dincolo de bula noastră magică.

Și totuși, când cineva încearcă să spargă bula și aduce în discuție un subiect mai complicat, apare un alt fenomen pe care îl consider mult mai trist decât lipsa de interes: agresivitatea.

De multe ori, nici nu mai contează ce a spus omul respectiv pentru că, dacă subiectul nu ne convine, îl încadrăm imediat într-o categorie care să ne scutească de efortul de a-i răspunde. Dacă pune sub semnul întrebării ceva ce se întâmplă în societate, poate fi acuzat că este „rusofil”. Dacă are o opinie diferită de a noastră, apar jignirile, cuvintele triviale și atacurile care nu mai au absolut nicio legătură cu discuția inițială. Altfel spus… un om vorbește despre o problemă din oraș și cineva îi răspunde despre Rusia. Altul ridică o problemă despre administrație și primește o înjurătură. Cineva pune o întrebare legitimă și, în locul unui răspuns, primește o etichetă. Sună tare familiar, nu? Știu.

Haideți să vă spun un „secret”… Anonimatul nu schimbă caracterul, ci doar ne arată ce suntem dispuși să facem și să zicem atunci când nu există consecințe.

Este fascinant, într-un fel, cât de repede putem abandona subiectul și putem începe să atacăm omul. Și aici nu mai vorbim despre opinii politice sau despre diferențe de educație, generație ori statut social. Vorbim despre felul în care alegem să ne purtăm unii cu alții atunci când nu suntem de acord.

Internetul ne-a oferit o posibilitate extraordinară: putem vorbi cu oameni pe care, în condiții normale, nu i-am fi întâlnit niciodată. Putem afla lucruri din perspective complet diferite de ale noastre și putem participa la conversații la care, altădată, nici nu am fi avut acces. Numai că, în același timp, ne-a oferit și un paravan după care unii dintre noi își permit să spună lucruri pe care probabil nu le-ar spune niciodată unui om pe care îl au în față.

Anonimatul poate fi necesar și legitim în anumite situații, dar există o diferență între protejarea identității și folosirea anonimatului ca permis pentru agresivitate.

Poate că, înainte să ne întrebăm ce este în neregulă cu societatea, ar trebui să ne întrebăm ce este în neregulă cu felul în care ne raportăm unii la alții.

De ce putem avea răbdare să stăm la o coadă pentru ceva ce ne dorim, dar nu putem avea zece minute de răbdare să citim despre o problemă care ne afectează comunitatea? De ce putem urmări până la capăt un videoclip care nu ne lasă cu nimic, dar abandonăm după câteva rânduri un subiect care ne-ar putea ajuta să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru? De ce o situație de divertisment poate strânge mii de reacții, în timp ce o problemă serioasă poate trece aproape neobservată?

Eu nu cred că răspunsul este că suntem nepăsători sau că „românii sunt așa”. Este mult prea simplu și, în fond, nedrept să punem totul pe seama unui defect colectiv de caracter.

Poate că suntem obosiți, poate că după ani în care am fost bombardați cu știri, scandaluri, promisiuni și dezamăgiri, am început să alegem tot mai des ceea ce ne face să ne simțim bine și să evităm ceea ce ne consumă… poate că internetul ne-a obișnuit cu recompensa instantanee și ne este din ce în ce mai greu să acordăm atenție lucrurilor care nu ne oferă o satisfacție imediată.

Poate că, pur și simplu, ne-am obișnuit prea mult cu ideea că oricum nu se schimbă nimic – asta fiind una dintre cele mai periculoase forme de resemnare pentru că, dacă pornești de la convingerea că nimic nu se poate schimba, nu mai trebuie să faci nimic. Nu mai trebuie să întrebi, nu mai trebuie să verifici, nu mai trebuie să participi, nu mai trebuie să ceri explicații și nici măcar nu mai trebuie să fii curios. Te uiți, oftezi, spui „asta e România” și îți vezi de viață.

Numai că… România nu este o entitate abstractă care există undeva deasupra noastră și care ne face nouă lucrurile. România suntem noi. Orașele în care locuim sunt și ale noastre, instituțiile publice există cu banii noștri, spațiul public este al nostru, iar felul în care arată conversația publică depinde și de ceea ce alegem NOI să tolerăm.

Așa că revin la întrebare: Măi, oameni buni, ce-avem?

Probabil că nu e nimic fundamental în neregulă cu noi, ci doar să avem nevoie să ne oprim puțin din alergarea asta continuă după următoarea distracție, următoarea ceartă, următorul videoclip și următoarea indignare de două minute și să ne uităm, cu ceva mai multă răbdare, la lumea în care trăim.

Eu nu generalizez nimic despre  „români” și nici nu dau vreun verdict, dar las întrebarea să rămână deschisă: ce spune despre noi disproporția dintre atenția pe care o acordăm divertismentului și cea pe care o acordăm lucrurilor care ne afectează viața?