Datoria publică a României (Episodul 1)

Ultimul deceniu

Cum am ajuns de la aproape echilibru bugetar la peste 1,1 trilioane de lei datorie.Dacă vrem să înțelegem ce s-a întâmplat cu România în ultimii zece ani, trebuie să începem cu două cifre despre care auzim zilnic: deficitul și datoria. Deficitul este, simplificat, diferența dintre cât cheltuiește statul într-un an și cât reușește să încaseze. Datoria este ceea ce se adună în timp atunci când diferența aceasta trebuie acoperită prin împrumuturi. Nu este o adunare perfectă, leu cu leu, pentru că mai există și alte operațiuni financiare. Dar, pentru a înțelege povestea mare, regula este simplă: dacă faci deficite mari, an după an, datoria crește. Iar România exact asta a făcut.

În 2015 eram într-un cu totul alt film

În 2015, deficitul public era de aproximativ 0,6% din PIB. Datoria publică era în jur de 38% din PIB, adică aproximativ 270 de miliarde de lei. Nu eram Elveția și nici nu aveam un buget perfect. Dar România ieșise din ajustarea grea de după criza financiară, economia creștea, deficitul fusese redus puternic, iar nivelul datoriei era încă relativ confortabil. Acela era exact momentul în care puteam să punem ceva deoparte. În anii buni, statele serioase își construiesc rezerve pentru anii răi. Noi am făcut altceva.

Între 2016 și 2019 economia mergea bine, dar bugetul mergea în direcția opusă

Deficitul a început să urce: 2016 — 2,6% din PIB; 2017 — 2,6%; 2018 — 2,9%; 2019 — 4,3%. Și totuși, pentru omul care privea economia din afară, nu părea că se întâmplă ceva dramatic. Salariile creșteau. Consumul creștea. PIB-ul creștea repede. Veniturile statului creșteau și ele în lei.Iar datoria, ca procent din PIB, rămânea undeva în zona de 35–38%. Părea că ne permitem. Aici a fost una dintre marile iluzii ale perioadei. Economia creștea atât de repede încât masca problema. E ca atunci când venitul unei familii crește în fiecare an și, în același timp, familia începe să cheltuiască tot mai mult pe credit. O vreme, situația pare perfect gestionabilă. Până când venitul nu mai crește la fel de repede. Sau vine o criză.

2019 este anul de care ar trebui să ne amintim

Pentru că în 2019 nu exista Covid. Nu exista războiul din Ucraina. Nu exista criza energetică care avea să urmeze. Și totuși România ajunsese deja la un deficit de 4,3% din PIB. Peste pragul european de 3%. Pe baza acestui rezultat, România a intrat ulterior în procedura europeană de deficit excesiv.

Asta ne spune ceva foarte important. Pandemia nu a creat problema bugetară a României. A făcut-o mult mai gravă. Dar problema exista înainte de pandemie și, poate cel mai important, fusese construită într-o perioadă în care economia mergea bine. În loc să strângem bani în anii buni, am început să consumăm din spațiul pe care îl aveam.

Apoi a venit 2020

Pandemia a lovit și deficitul a sărit la aproximativ 9,3% din PIB.Datoria publică a urcat rapid spre 47% din PIB. Și aici nu are rost să facem demagogie. Statul trebuia să cheltuiască. Trebuiau finanțate spitalele, șomajul tehnic, ajutoarele pentru companii, garanțiile și măsurile de protecție pentru populație. Asta fac statele într-o criză de asemenea dimensiune.

Problema României nu a fost că s-a împrumutat în pandemie. Problema a fost că a intrat în pandemie cu bugetul deja slăbit. Criza ne-a prins după ce consumaserăm o parte importantă din rezerva pe care ar fi trebuit să o construim înainte.

Pandemia a trecut. Deficitul mare n-a trecut

După 2020, deficitul a început să scadă: 2021 — 7,2% din PIB; 2022 — 6,5%; 2023 — 6,6%. Dar observați dimensiunea cifrelor. Pandemia trecuse, economia funcționa din nou, iar România continua să cheltuiască în fiecare an mult mai mult decât încasa. Datoria era deja la: 2021 — 48,6% din PIB; 2022 — 48,1%; 2023 — 49,3%.

Aici nu mai putem spune că este doar o problemă de criză. Începem să vorbim despre o problemă a modului în care este construit bugetul. Veniturile permanente ale statului și cheltuielile sale permanente nu se mai întâlneau. Diferența era împrumutată. An după an.

Și apoi vine 2024

În 2024, deficitul sare din nou la 9,3% din PIB. Aproape cât în primul an al pandemiei. Numai că de data aceasta nu mai aveam pandemia. Nu aveam nici o recesiune comparabilă cu cea din 2009. Economia funcționa.Și totuși statul cheltuia cu mult peste ceea ce încasa. În același timp, datoria publică ajunge la 54,8% din PIB. În bani: aproape 964 de miliarde de lei.

Comparați cu punctul de plecare. În 2015 aveam aproximativ 270 de miliarde de lei datorie publică. În 2024 eram aproape de un trilion. Sigur, între timp economia a crescut enorm, au crescut prețurile, veniturile și PIB-ul. De aceea comparația serioasă se face în primul rând ca procent din PIB. Dar și acolo direcția este clară:de la aproximativ 38% din PIB în 2015 la aproape 55% în 2024.

În 2025 trecem de 1,1 trilioane de lei

În 2025 începe corecția. Deficitul scade la 7,9% din PIB.Este mai bine decât 9,3%. Dar 7,9% rămâne enorm. Iar datoria continuă să crească. La sfârșitul lui 2025 ajunge la aproximativ 59,3% din PIB. În bani: aproximativ 1.137 de miliarde de lei. Aici apare o confuzie frecventă. Dacă deficitul scade, datoria nu începe automat să scadă. Un deficit de 7,9% înseamnă în continuare că statul cheltuiește mult mai mult decât încasează. Doar că gaura este ceva mai mică decât anul precedent. Trebuie tot finanțată.

În 2026 trecem de 60%

Cele mai recente date pentru primul trimestru din 2026 arată o datorie publică de aproximativ 60,1% din PIB. Aproape 1.170 de miliarde de lei. Pentru întreg anul, Comisia Europeană estimează o datorie de aproximativ 61,6% din PIB și un deficit de aproximativ 6,2%. Deci corecția bugetară a început. Deficitul scade. Dar datoria continuă să urce. Și aici apare întrebarea importantă: Este 60% datorie publică mult? Răspunsul simplu ar fi: sunt țări europene care au 80%, 100% sau chiar mai mult. Adevărat. Dar comparația poate fi foarte înșelătoare. Nu contează numai câtă datorie ai. Contează și ce economie ai în spatele ei.

O țară cu o economie foarte productivă, companii bine capitalizate, economisire internă mare, venituri fiscale ridicate, instituții foarte credibile și o populație stabilă poate suporta mai ușor un nivel ridicat al datoriei. România nu are toate aceste avantaje. Avem o economie care a crescut mult, dar în care baza productivă are propriile vulnerabilități. Industria nu a dispărut — și ar fi fals să spunem asta — dar ponderea ei în economie s-a redus semnificativ în ultimul deceniu și multe ramuri industriale sunt sub presiunea costurilor, a energiei și a concurenței externe.

Avem foarte multe IMM-uri, dar o parte importantă sunt slab capitalizate, mici și cu productivitate redusă. Avem o bază fiscală slabă și colectăm, raportat la PIB, mult mai puțin decât majoritatea statelor europene. Și mai avem ceva ce nu poate fi rezolvat printr-o ordonanță de urgență:demografia. România îmbătrânește și pierde populație în multe regiuni. Asta înseamnă că, în timp, riscăm să avem mai puțini oameni care muncesc și plătesc taxe și mai mulți oameni care au nevoie de pensii, sănătate și servicii publice. Adică exact baza din care trebuie plătită datoria devine mai fragilă. De aceea 60% din PIB datorie publică nu înseamnă neapărat același lucru pentru România ca pentru o economie mult mai bogată, mai productivă și cu o bază fiscală mult mai solidă.

Problema nu este doar cifra. Este combinația dintre: Datorie în creștere. Deficit încă foarte mare. Creștere economică slabă. O industrie care cântărește mai puțin în economie decât în urmă cu zece ani. IMM-uri care au nevoie de consolidare și capital. O populație care îmbătrânește și scade. Venituri fiscale reduse. Și, peste toate acestea, un necesar tot mai mare de finanțare. Aici începe riscul adevărat. În 2019 România avea o datorie de aproximativ 35% din PIB. În primul trimestru din 2026 am trecut de 60%. Aproape 25 de puncte procentuale în puțin peste șase ani. Nu cifra 60 este cea care ar trebui să ne obsedeze. Viteza cu care am ajuns acolo ar trebui. Pentru că datoria trebuie finanțată. Deficitul nou trebuie finanțat. Datoriile vechi care ajung la scadență trebuie refinanțate. Dobânzile trebuie plătite.

Și toate acestea trebuie făcute din nou anul viitor. Și peste doi ani. Și peste cinci. Cu cât ai nevoie de mai mulți bani împrumutați, cu atât depinzi mai mult de cei care sunt dispuși să ți-i dea. Bănci. Fonduri de pensii. Populație. Investitori internaționali. Piețe financiare. De aceea o problemă de deficit se poate transforma, în timp, într-o problemă de libertate financiară. Nu pentru că vine cineva și îți ia suveranitatea. Ci pentru că, atunci când ai permanent nevoie de foarte mulți bani, începe să conteze enorm ce cred despre tine cei care îi au.

Asta este povestea ultimilor zece ani

În 2015 aveam un deficit de aproximativ 0,6% din PIB și o datorie în jur de 38%.Zece ani mai târziu aveam un deficit de 7,9% și o datorie aproape de 60%. Nu s-a întâmplat într-o noapte. Nu a făcut-o un singur partid.Nu a făcut-o doar pandemia.A fost un proces. În anii buni am început să deteriorăm bugetul.

Apoi a venit o criză adevărată. După criză nu am reușit să revenim la echilibru. În 2024 am accelerat din nou. Iar acum încercăm să reparăm situația având deja peste 1,1 trilioane de lei datorie publică. De aici începe, de fapt, partea cea mai interesantă. Pentru că banii aceștia nu au dispărut pur și simplu. Au existat decizii. Au existat reduceri de taxe. Au existat salarii. Pensii. Subvenții. Investiții. Facilități. Contracte. Și au existat beneficiari.

În episodul următor: Unde s-au dus banii?