Am salvat bugetul. Poporul n-a mai putut fi salvat.

S-a întâmplat minunea! Deficitul a scăzut. Țara poate răsufla ușurată, dacă mai are cu ce.
După atâta trudă, atâtea ședințe și atâtea grafice colorate, mai-marii finanțelor ne-au vestit marea biruință: gaura din buget s-a mai micșorat. Nu mult, dar suficient cât să încăpem cu toții în fotografia izbânzii, cu surâsul regulamentar și cu mâna pe inimă: Am salvat bugetul!

Poporul? Ei… poporul să mai aștepte. Nu se poate salva totul deodată. Ar fi și neeconomic și de prost gust. Important este că cifrele arată bine. Deficitul a scăzut… românul s-a subțiat și el, dar din alte pricini. Iată o performanță de mare finețe: am reușit să facem economie tocmai într-o țară în care oamenii au început să facă economie la orice: la carne, medicamente, la vacanțe și, în curând, și la speranță.

Hmmm…iar sunt cârcotașă…
Statistica este mulțumită, cetățeanul n-are decât să fie și el, cu condiția să nu deschidă portofelul, căci portofelul este un instrument profund pesimist,nu aude formularea „consolidare fiscală” fără să izbutească într-un râs amar. Portofelul știe că avem un deficit mic și o țară tot mai mică: mai mulți bătrâni, mai multe biruri, mai puțină vlagă…și, peste toate acestea, speranțe tot mai mici…

Ni se spune să strângem cureaua, perfect!, numai că o parte din cetățeni au strâns-o deja până la ultima gaură și acum o folosesc, cu oarecare eleganță, drept garou economic. Ni se spune că statul trebuie să fie chibzuit, foarte bine!, dar statul nostru e chibzuit tocmai cu banii celor care nu-și permit să fie risipitori. Când trebuie suportat, se suportă de jos… de sus se explică cu competență, cu grafice cu săgeți în sus și în jos,cu termeni atât de măreți, încât bietul om, dacă mai are chef să-i înțeleagă, ajunge să creadă că nu este sărac, ci participant involuntar la o sofisticată strategie de optimizare macroeconomică.

Felicitări! Am redus deficitul. Am redus și consumul, și puterea de cumpărare, am redus și răbdarea… în multe locuri, s-a redus și populația, ceea ce, privit cu răceală contabilă, poate fi considerat un succes remarcabil: mai puțini oameni înseamnă, desigur, mai puține nevoi. Dacă mergem înainte în același ritm, până la urmă vom avea o țară fără săraci, nu pentru că vor deveni bogați, ci pentru că… nu vor mai fi deloc.

O țară cu deficit mic, populație mică și speranțe și mai mici…o țară în care pensionarul calculează dacă își cumpără medicamentul sau mâncare, în care tânărul își face bagajele… dar instituția rămâne! Și ce bine rămâne! Cu scaune, ștampile și cu convingerea că poporul trebuie să mai aibă puțintică răbdare.

Nu disperați! Dacă deficitul continuă să scadă, vom putea declara victoria deplină: bugetul va fi impecabil, socotelile vor fi rotunde, indicatorii vor zâmbi, curbele vor coborî.

Și în această atmosferă de triumf național, vom putea privi cu mândrie către o țară în care oamenii sunt mai puțini, mai bătrâni, mai osteniți și mai săraci, dar unde, slavă Domnului, deficitul este disciplinat. Ce poate fi mai frumos?!?
În definitiv, aceasta este noua noastră prosperitate: nu mai avem bani, dar avem explicația de ce nu-i avem.

Și dacă totul merge bine, într-o bună zi vom ajunge să avem o economie perfect echilibrată, fără datorii, fără deficit, fără risipă… fără oameni …

Atunci în sfârșit Excelul va putea dormi liniștit.
Când ultimul român rămas în țară va stinge lumina, va încasa bonul fiscal și va privi cu emoție cum deficitul coboară încă o zecimală… va zâmbi, va ofta și va spune: Ce bine că am salvat bugetul!
Apoi va număra banii și va înțelege că, între timp, nu mai era nimeni de salvat….

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet