Într-o Românie care uită
Uneori a rămâne lângă un om nu este o chestiune de împrejurare, ci una de conștiință.
Au fost timpuri în care credința se măsura prin puterea de a rămâne în picioare atunci când în jurul tău se cerea plecăciune, dar, pentru mine, alegerea de a rămâne lângă Regele Mihai nu a fost o socoteală, nici un câștig și nici o nădejde de răsplată, a fost, pur și simplu, o datorie.
Am rămas lângă Măria Sa într-o Românie care, încet și dureros, începuse să uite… uita cine fusese… uita ce însemna cinstea… uita că un neam trăiește și din credință, rânduială și dragoste pentru Țară…
În acele vremuri, era poate mai lesne să taci, să te retragi, să întorci privirea și să spui că nu este treaba ta, era mai lesne să-ți vezi de viață și să lași istoria să treacă pe lângă tine. Dar… nu am putut! Nu am putut pentru că am socotit că nu am dreptul să aleg ceea ce îmi este lesne, ci ceea ce este drept. Și am ales să rămân nu neapărat lângă un Rege, ci lângă o idee de România.
O Românie în care Regele nu era doar omul așezat pe Tron, ci un legământ pentru nădejdea unui neam.
Unii au considerat alegerea mea drept încăpățânare… alții, drept rămășiță a unei lumi apuse… eu am socotit-o conștiință. Nu am avut nevoie să mi se spună că trebuie să rămân, am știut!, fiindcă credința nu are nevoie de poruncă, se așază în om și îl ține drept atunci când toate celelalte se clatină.
Și am înțeles că loialitatea nu se dovedește în zilele bune, când toți sunt aproape și când porțile sunt deschise, greul vine atunci când numele celui căruia i-ai jurat credință este rostit în șoaptă, când adevărul este împins într-un colț și când cei care au rămas încep să fie priviți ca niște oameni fără loc în noua lume. Atunci se vede cine rămâne! Eu… am rămas, pentru că nu puteam să îmi lepăd credința numai fiindcă vremurile erau potrivnice.
Am privit la Majestatea Sa și am văzut un om care purta durerea unei țări care fusese silită să uite. Am simțit că a rămâne aproape nu era doar un gest de apropiere, era felul meu de a spune că România nu pierise cu totul, că există oameni care își amintesc și nu se rușinează de credința lor. Am învățat atunci că uneori un om poate rămâne singur în credința sa, fără ca prin aceasta să fie învins. Am înțeles că sunt singurătăți care te micșorează și singurătăți care te întăresc. Să rămâi singur de partea adevărului poate fi greu, dar să te așezi de partea minciunii numai pentru a nu fi singur este o pierdere pe care niciun om cu sufletul treaz nu și-o poate ierta. Mă uit în urmă și nu regret alegerea făcută. Aș face-o din nou! Aș rămâne din nou lângă Regele Mihai pentru că am credința că neamul meu are nevoie de statornicie, are nevoie de oameni care să nu-și schimbe credința după cum bate vântul.
Într-o Românie care uita, a-mi aminti a fost pentru mine o formă de credință, o formă de slujire, o formă de iubire din loialitate.
na dintre cele mai grele datorii ale unui om este să rămână credincios atunci când nimeni nu-i mai cere să fie.
Am rămas lângă Măria Sa, lângă credința mea, lângă România pe care am refuzat să o las să moară în uitare. Cu oameni care rămân credincioși, România nu este pierdută!
Am rămas lângă Regele Mihai pentru că sunt chestiuni pe care nu le poți lepăda fără să te lepezi, în parte, de tine însuți.
Sunt atâtea glasuri care se ridică și se sting fără urmă… trecutul este răstălmăcit după trebuința zilei… Datoria noastră este este să nu lăsăm uitarea să biruie.
Dacă, într-o bună zi, copiii noștri vor întreba cine am fost și ce am făcut când Țara era în cumpănă, să putem răspunde fără rușine:
AM FOST ACOLO ȘI AM RĂMAS LÂNGĂ REGE!
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
