„Autobiografia roșului” – o carte cu „pretenții”, dar cu imersiune zero

Haideți să vorbim despre Premiul Nobel pentru Literatură 2026…

În primul rând, scriitoarea canadiană Anne Carson a primit Premiul Nobel pentru Literatură 2026, fiind recompensată pentru întreaga sa operă literară, descrisă de Academia Suedeză drept „îndrăzneață și inventivă”, care, într-un dialog ludic cu tradiția clasică, a creat noi forme pentru literatura contemporană.

Până aici toate bune…

Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără „Autobiografia roșului”, un roman în versuri publicat în 1998, care reinterpretează mitul lui Geryon, monstrul cu aripi roșii ucis de Herakles. În versiunea lui Carson, povestea mitologică devine o poveste contemporană despre adolescență, iubire, dorință, suferință și descoperirea propriei identități.

Cartea, tradusă și în limba română, prezentată și-n direct și în reluare… pe mine nu m-a… „mulțumit”.

Geryon capătă chipul unui adolescent sensibil și vulnerabil, care se îndrăgostește de Herakles, eroul care, în mitul originar, îi este destinat să-i aducă moartea. Din această întâlnire se naște o poveste de dragoste neobișnuită, în care mitologia greacă se întâlnește cu experiențele și frământările lumii contemporane.

Bun. Faptul că Anne Carson abordează homosexualitatea și temele queer în carte… trecem peste și invocăm istoria care ne spune că, în Grecia Antică, relațiile amoroase între bărbați erau documentate și integrate în cultură. (Vorbesc serios! Ba chiar, în plan militar, grecii credeau că bărbații care se iubesc vor lupta cu mult mai mult curaj pentru a nu se dezonora unul în fața celuilalt. Cel mai faimos exemplu este Batalionul Sfânt din Teba format exclusiv din perechi de bărbați… iubiți. 😁)

Dar mă așteptam la o altă latură a mitologiei. Mă așteptam la o doză de psihologie sănătoasă. Da, e corect, scriitoarea aduce mitul în plan contemporan, îl reînvie în alt timp și cu alte personaje, dar… cam „slăbuț” din punctul meu de vedere.

Faptul că e și în versuri… mi se pare că produce și un soi de deconectare în sensul că nu te poți conecta, ca cititor, la personaje deoarece ești prea „ocupat” cu exercițiul de „asamblare” a versurilor.

„Geryon era un monstru totul la el era roșu/ Scotea râtul de sub pături dimineața era roșu/ Ce-ncremenit e peisajul roșu în care vacile lui scurmă/ Cu picioarele împiedicate, în vântul roșu/ Ce și-a săpat vizuină în mâzga roșie din zorii visului/ Avut de Geryon/ Visul lui Geryon a început roșu, apoi s-a strecurat din covată și-a gonit/ Cu velele-n vânt, a țâșnit printre rădăcinile de-argint ca un cățelandru/ Cățeluș tainic/ La căpătâiul din față al încă unei zile roșii.„

Altfel spus… la capitolul imersiune e deficitară. Povestea nu „prinde”, acțiunea nu captează.

Voi ce spuneți? A citit cineva cartea? Aveți aceeași părere sau m-am transformat eu într-un critic prea… critic?🤔