Gânduri despre Eminescu la ceas aniversar

Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are,

ci mai ales prin felul în care îi recunoaște și îi stimează pe aceștia. (Friedrich Nietzsche)

        A răsărit într-o zi pe plaiurile Ipoteștiului, încălzind pământul de-o văpaie sacră…

   În urmă cu 167 de ani, se năștea un suflet sensibil, destrămat în cuvinte, în rime și versuri – poetul Mihai Eminescu. Coboară departe de ochii înfrigurați ai cerului, într-un univers pătat de licoarea profanului rodnic, poposind pe filele albe ale vremii, asemenea unor frunze cu miros de eternitate… De-a lungul strălucirii sale, a cutreierat codrii de aramă, s-a cufundat în lacul cel albastru, a atins cu razele steaua a cărei lumină a călătorit mii de ani pentru a ne ajunge și s-a scăldat în aura iubirilor posibile și imposibile. Trăind pentru a crea și creând pentru a trăi, poetul s-a jertfit iubirii de poezie, picurând printre versuri frânturi ale genialității sale. Omul Mihai Eminescu s-a stins prea devreme în obscuritate… Însă, omul deplin al culturii române,  (Constantin Noica), veghează și astăzi, din albia de argint a timpului, revărsându-și harul și căldura în constelațiile din bibliotecă. Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru, în tot ce are el mai curat și mai nins. Nu trece zi și nu trece noapte ca, firesc cum respirăm, să nu-i rostim și numele lui, ca pe ceva sigur al tututrora și sigur al fiecăruia dintre noi (Nichita Stănescu).

În asentimentul poetului optzecist a fost și Tudor Arghezi care decretase în trecut: Să se vorbească despre Eminescu tot mai des este o datorie. El e unul dintre ctitori și ziditori. Mai mare ca toți. De aceea, acest om al timpului modern (Titu Maiorescu), omul deplin al culturii moderne (Constantin Noica), domnul cel de pasăre măiastră (Marin Sorescu) a fost, este și va rămâne un model permanent pentru noi, devenind chiar expresia poeziei înseși, dăruind rodnicie și fertilitate câmpului literar și culturii prezentului.

Înainte de toate, Mihai Eminescu și-a asumat, ca nimeni altul, responsabilitatea față de destinul limbii române, ridicând-o la rang de limbă universală, metamorfozând-o într-o cutie de rezonanță a trăirilor poetice (Rosa del Conte), stăruind să se găsească mereu cuvântul/ Ce exprimă adevărul (Criticilor mei).

Iată de ce identitatea lui va rămâne mereu încrustată pe papirusul eternității, întrupată în poezie. Nu doar rămâne, ci chiar rodește voluptuos joc de icoane, strai de purpură și aur…

15 ianuarie 2017

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook.