Colțul tăcerii

Lacrimi de lumină

E-atâta liniște și doare
Când se așterne peste noi,
Iar cerurile-mi par că-s goale,
Secate după-atâtea ploi.

O rază-abia de mai răzbate
Printre mulțimile de nori,
Ducând cu ea până departe,
Speranțe-n cântec de cocori.

Aș vrea să-ți sorb din nou privirea
Din palma blândei dimineți,
Printre petalele-ți de soare,
Ce farmec dau, umilei vieți.

La brațul tău, tu mă ridică!
Și mă prefă în curcubeu,
Născut din lacrimi de lumină,
Ce se revarsă-n trupul meu.

Nici nu mai știu când trece vremea
Și-mi par că toate s-au oprit,
Când nesfârșita lumii clipă,
Tăcut, se scurge-n infinit.

*
Colțul tăcerii

În umbra vechilor titani
Trăim ascunși în ploi și frig,
Și ne trezim că peste ani
Colții tăcerii-n noi se-nfig.

Cu glasuri mute azi murim
Pe-al nostru îndoliat pământ,
Și nu mai vrem iar să-l cerșim
Căci morții strigă din mormânt.

Din ceaţa negurii banale,
Ce-acoperă cuvântul cu păcat,
Abia mai deslușim, când vorba goală
Se-ascunde după haina de palat.

De parcă ochii stau lipiți în smoală,
Ce s-a prelins încet peste conștinți,
Și prăvăliți pe caldarâm de boală
Nu mai vedem lumina celor sfinți.

Când cel mai bine am vorbit tăcând
Și ne-am plecat grumazul la pământ,
Ne întrebăm acum: de ce și când,
Am încălcat vreo lege-a Celui Sfânt?

Oare nu este de-ajuns uitarea,
Sau nepăsarea-n fața zeilor?
Ce au căzut sfidând trădarea,
Cu fiecare cui bătut, în trupul lor!

Şi-n agonia clipelor rămase,
Ce trec prin sita timpului, grăbit,
Vedem secvențe triste și tăioase
Ce-mping tăcerea silnic, spre zenit.

*
Fiorul iubirii

Mă pierd ușor printre cuvinte
Și nu mai știu cum să le-adun,
Să fac din ele dalbe flori
Și-n păr sfios să ți le pun.

Din glasul inimii fioruri
Răzbat prin mutele-mi rostiri,
Trezind din somnul cel de moarte,
Tumultul sfintelor iubiri.

Alung întunecimi rămase
Cu fiecare strop ceresc,
Căzut prin poarta de lumină,
Din ochii tăi când mă privesc.

Pulsează orice punct din mine
Țâșnind din matca de-nceput,
Din blânda-ți, fragedă-alinare,
Ce se revarsă-n chip necunoscut.

O clipă gust nemărginirea
Și-o simt cum intră-n piept domol,
Hrănind ecoul ce străbate,
Un infinit prin trupu-mi gol.

*
Inimi galbene

Atâta toamnă-i împrejur
Că plâng de zor copacii,
Cu inimi galbene de dor
Și firave ca macii.

Pe cerul plumb se-ngrămădesc
Din zări mulțimi de valuri,
Și-n nesfărșite râuri curg,
Lovind a noastre maluri.

Și nu mai știm de-a fost cândva
Prin noi o dulce vară,
Iar din iubiri rămas-au ploi,
Cu stropi făcuți din ceara.

Pe frunza-ți tristă, ruginită
Se văd ca mărgărite,
Mulțimi de riduri ce stau prinse,
Din anotimpuri însorite.

Uscată toată de răceala
Prelinsă peste tine,
Tu plângi acum trecuta vară,
În toamna care vine.

*
Stele căzătoare

Cad încet din bolta rece
Stele albe de cleștar,
Numai una ne petrece
Viața noastră spre hotar.

Și la ea mă uit cum trece
Prea grăbită spre amurg,
N-aș vrea de la min’ să plece
Și să simt cum toate curg!

Stăvilar aș punen-n ceruri
Și le-aș strânge la un loc,
Într-o clipă dintre vremuri,
Să-mi găsesc al meu soroc!

Tu Lumină ce din veacuri,
Către noi mereu pornești,
Poposește-n aste trupuri
Și să nu le părăsești.

Dâre albe lasă-n ceruri
În a lor lungă mișcare,
Anii noștri parcă-s fluturi,
Din a lor eternă stare.

Te găsesc în colț de lume
În vremelnic-așteptare
Steaua mea fără de nume,
Să-mi fii mie luminare!

Lumea ta îmi este mie
Un albastru infinit,
Iar a mea, iți este ție
Timpul veșnic mărginit!

Ai trecut sclipind prin mine
Și ușor te-ai depărtat
Nu mi-ai spus: „rămâi cu bine”,
-Dragul meu, eu am plecat!

Daniel Dac-Irimescu Daniel

---

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook