Viață inversă

Maria-Magdalena Stan

„Privirile noastre lacome de iubire se sorbeau reciproc la ceas de seară înainte de marea petrecere. Simfonia iubirii se derula sălbatic în fiinţele noastre, clapele pianului inimilor răsunau vulcanic sub presiunea degetelor ce alergau într-un ritm alert de la un capăt la celălalt, corzile viorilor sufletelor noastre ciupite sfios se îngemănau în sunete armonioase, chipurile ni s-au luminat pe dată şi buzele înfometate s-au contopit în simţiri profunde şi înălţătoare. Cu respiraţia întretăiată, ne-am făcut declaraţii de dragoste pe al pânzei infinit, legăminte scrise pe aripi de înger ce planau asupra noastră în rotocoale ameţitoare. Timpul a stat în loc contemplând două suflete pereche: al meu şi al lui.

Mi-a prins mâna şi mi-a sărutat-o galant după care s-a dat un pas în spate şi a grăit:
– Copilă cu părul bălai, eşti soarele ce-mi încălzeşte fiecare zi a vieţii, eşti steaua ce-mi veghează somnul, eşti luna ce-mi înveşmântă trupul la ceas de seară, eşti tot ce am mai scump pe-acest pământ în astă viaţă şi dincolo de ea.
– Bărbatul meu iubit, ai poposit pe plaiul sufletului meu când putregaiul trădării începuse să mă-mpresoare. Mi-ai oblojit rănile, mi-ai acoperit golurile inimii cu bucăţi din inima ta, m-ai învăţat să râd din nou şi, mai mult decât atât, m-ai învăţat să iubesc din nou. Şi, crede-mă, iubesc să iubesc şi să fiu iubită. Eşti dirijorul vieţii mele, alegi cu cea mai mare grijă solfegiile din simfonia iubirii pentru ca sufletele noastre să vibreze la unison. Eşti ispita universului meu, mi-ai poleit calea cu binecuvântări creştine… Mă învelesc cu tine în serile răcoroase de vară şi chipul tău adoarme în fiecare noapte pe lespezile minţii mele. Eşti al meu şi sunt a ta, suntem iubire în iubire şi destin în destin.”

*
Sunt un prinţ ţăran
Din dragostea unor ţărani am fost plămădit
Şi am văzut lumina zilei pe glia românească,
N-am acceptat ca orizontul să-mi fie îngrădit
Dând frâu liber artei, viaţa să mi-o şlefuiască.
Cu “Bustul lui Vitellius” debutul l-am făcut,
Cu “Capul lui Laocoon”bronzul am obţinut,
“Studiu” şi “Ecorşeu” au urmat timid la rând
Şi spre misteriosul Paris m-am trezit zburând.
“Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”
Am spus când ferm am refuzat să lucrez
Ca ucenic în atelierul lui Auguste Rodin
Sculptându-mi soarta într-un decor festin.
Cu “Rugăciune” pe buze “Poarta Sărutului” am meşterit,
Cu “Somnul” parizian pe “Domnişoara Pogany” am zămislit,
“Păsări Măiestre” “Muza adormită” în mine a trezit,
Pe “Cariatide” şi pe “Fiul risipitor” în lemn am ciopârţit.
O “Coloană fără sfârşit” spre înaltul cerului am ridicat,
La “Masa Tăcerii” cu străbunii deseori de vorbă am stat,
Sunt un prinţ ţăran ce cu respect şi cu mândrie am dus
Numele iubitei Românii pe piscurile cele mai de sus.

*
Mai lasă-mă…

Mai dă-mi o şansă să fiu lângă tine
Nu m-alunga de parcă n-aş fi fost
Zâmbetul tău şăgalnic în zilele senine
Sau lacrima ce ţi-a spălat retina contra cost.
Mai lasă-mă să-ţi tremur pe sub pleoapă
Şi-n cochilia minţii năvalnic să păşesc
Să scormon amintirea cea mută şi mioapă
Să o trezesc la viaţă, cu mir s-o-mpărtăşesc.
Şopteşte-mi la ureche când luna se arată
Cuvinte de amor cu iz nepământesc
Trage peste-amândoi a cerului polată
La umbra lui, iubite, gura să ţi-o sfinţesc.
Mai lasă-mă o dată chipul să ţi-l privesc
Obrazul să ţi-l mângâi cu mâna tremurândă
În mrejele iubirii iar să te-ademenesc
Ofrandă să îţi fiu pe-altarul de osândă.

*
Viaţă inversă
Noian de amintiri îmi bântuie gândul
Rămas-am singură printre străini
Moşului meu de curând i-a venit rândul
Iar copiii-s plecaţi prin ţări cu măslini.
Păşesc înapoi în lumi paralele
Citesc nepoţilor cărţi cu poveşti
Mă lupt cu demonii şi îndoi zăbrele
Le eliberez calea spre haruri lumeşti.
Mai dau o filă şi sunt soacră mare
Băieţii mi se-nsoară de la an la an
Trei brazi semeţi ce-i învârt după soare
Se-avântă năvalnic în al vieţii ocean.
Mai parcurg o etapă şi-am devenit mamă
Ce trăire mai sfântă poate fi pe pământ
Să sădeşti sentimente din a sorţii năframă
Ţesându-le dragostea ca acoperământ.
M-aşteaptă sortitul în prag să mă ceară
Lacrimi îmi inundă ochii de smarald
Când în urmă îmi las la ceas de seară
Suflete pitite-n al timpului fald.
Dulcea copilărie o trăiesc cu nesaţ
Pe dealuri tălpile se-afundă-n ţărână
Visez cuibărită pe-al universului braţ
Potolindu-mi setea cu apa din fântână.
Viata mea inversă a ajuns la final
Din pământ am venit, în pământ mă întorc
Faceţi-mi loc într-un punct cardinal
Din seva omenirii o lacrimă să storc.

*
Sufletul mamei…
Sufletul mamei, poiană cu flori,
Ce sălăşluieşte binecuvântări creştine,
Emanând discret în cele patru zări
Parfumul sentimentelor diamantine.
Sufletul mamei răspândeşte lumină,
Simţiri ancestrale într-un univers paralel,
Îndatorat, încontinuu plăteşte chenzină
Destinului zbuciumat ce se zbate rebel.
Sufletul mamei de muchia speranţei
Îşi atârnă suflul ce viscoleşte-auster,
Trăirile le-ancorează pe portativul romanţei
Dansând prin nămeţii anotimpului efemer.
Sufletul mamei zdrenţuit ce tresaltă
Când un odor din iubire a zămislit,
Se-aşează-n palmele Domnului ca ofrandă
Pentru ca pruncul ei să nu fie oropsit.
Sufletul mamei, zâmbet şi bocet,
Întuneric şi lumină la un loc,
Râs cristalin sau un biet scâncet,
Amorţite pe buzele unui ventriloc.

*
Zbuciumul din vis
Tropăie amintirea în ritmu-i cadenţat
Podeaua minţii se zguduie din temelii,
Povara vremii privirea mi-a înceţoşat
Prin pacla deasă nu văd când ai să vii.
Trupul vibrează când pe aripi de vânt
În vis te furişezi şi somnul mi-l sugrumi,
Ca o copilă naivă în prăpastie mă avânt
Rătăcind haotic pe drumul dintre lumi.
La-ncheietura fină a muntelui cu marea
Semnez în condici vechi, de mult uitate,
Aud cum piscul îşi urlă lung chemarea
Iar valurile mă trag cu unde zbuciumate.
Se-afundă talpa adânc în ţărâna moale
Necunoscutul mă atrage-n ritm zglobiu,
Tot universul mi se-ntinde la picioare
Mărşăluind sub polata cerului azuriu.
Spasmele îmi cuprind trupul încovoiat
Sudorii îmi brăzdează pielea catifelată,
Strigătul meu în noapte răsună sfâşiat
Pecetluindu-mi soarta de femeie înşelată.

*
Ai fost, eşti şi vei fi …

Din teiul tău, Emine, mi-am fabricat condeiul,
Frunzele de pe ram ca pergament le-am folosit,
Darnice muze ai trimis să-mi zidească temeiul
În arta scrierii unde cu paşi timizi am poposit.
Cu crengile-mâini la pieptu-ţi m-ai îmbrăţişat
În sângele prelins pe scoarţă tocul mi-l înmoi,
Slovele dansează romantic într-un stil încrucişat
Apoi se depun pe hârtie supuse, cu pasul greoi.
Eşti mentorul meu şi-al multor muritori de rând
Ce-ţi interpretează urletul durerii în feluri diferite,
Spiritul tău va dăinui în cer şi pe pământ oricând
Căci urmaşii-ţi calcă sfios pe cărările bătătorite.
Eşti soare, eşti lună, eşti stea, dragoste şi cuvânt,
Eşti codru, eşti plop, eşti tei şi salcie plângătoare,
Ai fost, eşti, vei fi ce-a avut românul mai sfânt
Luceafăr-candelă ce te-aprinzi când lumea moare.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook