Când reforma educației devine o reformă împotriva educației
Foto: atelieruldestiri.ro
De mai bine de trei decenii, educația românească trăiește sub semnul reformei permanente. Se schimbă legi, programe, examene, denumiri și metodologii, dar problema fundamentală rămâne: ce fel de școală vrem să construim și ce statut mai are profesorul în acest sistem?
Prea adesea, miniștrii educației au privit școala mai degrabă prin prisma unor indicatori administrativi decât prin realitatea din clasă. În loc ca reforma să consolideze autoritatea profesorului, să stimuleze performanța și să impună respectul pentru actul educațional, numeroase schimbări au transferat presiunea sistemului asupra celui care trebuie să-l pună în aplicare: profesorul.
Profesorului i se cere să fie simultan dascăl, psiholog, mediator, evaluator, consilier și administrator. I se cere performanță, dar i se restrânge tot mai mult autoritatea. I se cer rezultate, dar este pus să lucreze într-un sistem în care abandonul școlar, absenteismul, nivelul scăzut de pregătire și presiunile sociale ajung, în cele din urmă, să fie decontate tot în sala de clasă.
Mai există și o problemă structurală: finanțarea este legată de numărul de elevi, prin mecanismul costului standard per elev. Legea prevede explicit că finanțarea de bază se face în limitele acestui cost standard, iar metodologia de finanțare ia în calcul numărul de elevi. Acest mecanism poate crea, în anumite situații, o presiune instituțională pentru menținerea efectivelor, chiar și atunci când problema ar trebui să fie, înainte de toate, calitatea educației.
Și atunci apare întrebarea incomodă: mai este elevul în centrul sistemului sau a devenit cifra dintr-un tabel de finanțare?
Un alt paradox este reprezentat de tranziția dintre gimnaziu și liceu. În 2026, dintre cei 143.251 de elevi care au susținut integral Evaluarea Națională, 113.192 au obținut media cel puțin 5, adică 79%. Restul nu dispar însă din sistem. Ei trebuie integrați în continuare într-o formă de educație, iar societatea trebuie să găsească soluții reale pentru acești copii.
Problema nu este că acești elevi trebuie să aibă acces la educație. Dimpotrivă. Problema este cum poate fi organizată această educație astfel încât accesul să nu fie confundat cu performanța, iar promovarea să nu fie confundată cu formarea reală?
Dacă un elev ajunge să treacă succesiv prin clase fără să dobândească competențele fundamentale, iar la final primește un certificat care nu reflectă nivelul său real de pregătire, atunci problema nu mai este doar a elevului. Este problema întregului sistem.
Iar când rezultatele sunt slabe, cine este primul chemat să dea explicații? Profesorul.
Se vorbește despre „calitatea educației”, despre „competențe”, despre „incluziune” și despre „reducerea abandonului”. Se vorbește însă prea puțin despre responsabilitatea instituțională pentru arhitectura întregului sistem.
Profesorul nu poate fi singurul responsabil pentru eșecul unui sistem pe care nu el îl proiectează.
În același timp, România trebuie să aibă curajul să discute și despre învățământul superior. Nu este suficient să producem cât mai mulți absolvenți de liceu și, apoi, să împingem cât mai mulți tineri spre facultate, indiferent dacă există o nevoie reală pe piața muncii sau dacă pregătirea lor anterioară le permite să facă față studiilor universitare.
Ideea că universitățile ar putea admite studenți fără bacalaureat trebuie însă verificată în raport cu legislația concretă și cu situațiile speciale prevăzute de aceasta; nu poate fi tratată ca o regulă generală a sistemului universitar. Tocmai de aceea, critica trebuie îndreptată spre date și mecanisme reale, nu spre generalizări.
Întrebarea fundamentală rămâne însă legitimă: de câți absolvenți de facultate are nevoie societatea și de câți specialiști bine pregătiți are nevoie?
România nu are nevoie de o fabrică de diplome. Are nevoie de medici buni, ingineri buni, profesori bine pregătiți, tehnicieni, meseriași, cercetători și oameni capabili să transforme cunoștințele în competențe.
De aceea, reforma educației ar trebui să pornească de la un principiu simplu: mai puțină obsesie pentru statistici și mai multă preocupare pentru calitate.
Poate că este timpul să ne întrebăm dacă nu cumva am transformat școala într-un mecanism administrativ care trebuie să producă permanent cifre favorabile: promovabilitate, efective, absolvenți, diplome.
O reformă adevărată nu înseamnă să schimbăm permanent sistemul. Înseamnă să avem curajul de a păstra ceea ce funcționează, de a elimina ceea ce nu funcționează și, mai ales, de a reda demnitatea profesorului și valoarea reală a educației.
Pentru că o societate care se teme să ceară performanță de la elevi și să responsabilizeze instituțiile nu construiește incluziune. Riscă să construiască mediocritate instituționalizată.
Iar dacă vrem să ieșim din această spirală, trebuie să înțelegem un lucru esențial: școala nu este o întreprindere care trebuie să producă absolvenți cu orice preț. Școala trebuie să formeze oameni capabili să gândească, să muncească și să-și asume responsabilitatea pentru propria societate.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
