Psaltirea

Prima treaptă, treapta buzelor

Până la urmă te convinge cineva, vreun preot, un călugăr întâlnit pe tren, poate o discuție subțire cu referință veterotestamentară, înveți metodologia Psaltirii și într-o seară te apuci, aprinzi o lumânare, îngenunchezi cuminte (deși, între noi fie vorba, κάθισμα înseamnă șezut, psalmii pot fi citiți pe scaun, îmi amintesc mereu asta în drumurile mele strălungi, când citesc Psaltirea în cele mai ciudate situații, în avion, în autobuzul local doldora de chipuri curioase și negre, pe vârfuri de munți și prin peșteri adânci, dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut ziua aceea în care, înconjurat de urletele unei petreceri care spărgea pereții cabanei și fiind prea periculos să ies noaptea, erau câțiva urși în preajmă care bântuiau sistematic și agresiv, m-am închis în șifonier și-am citit psalmii la lumina frontalei, cu degetele în urechi, și vă spun, se făcuse șifonierul ăla catedrală și-n inima mea pășise profetul spășit), in fine, deci te apuci să citești psaltirea și nu pricepi nimic.
Ești pe prima treaptă, cea a buzelor.
Nu ești un om lipsit de instrucție, ai citit mult la viața ta, o faci zilnic și la birou, în delegații, știi să sortezi o idee dintr-o pagină A4 survolată pe diagonală, dar Psaltirea îți pune capac, nu pricepi nimic.
Nu dispera, e firesc. Citești o carte scrisă acum trei milenii, tradusă succesiv și uneori nefericit, cu o sintaxă năucitoare și o manieră ilogică. Una dintre caracteristicile Psaltirii este saltul persoanei care narează, procedeul se numește anallage, mai precis heterozis (ἑτέρωσις), o disociere, o alienare a perspectivei narative în cardul căreia autorul vorbește când la persoana I-a, când la a III-a, năucindu-ți mintea. Ca să n-o mai lungesc savant, vă dau un exemplu de anallage arhicunoscut în tipicul ortodox, psalmul 22, în care David îl evocă pe Dumnezeu la persoana a III-a (”Domnul mă paște, de nimic nu mă va lipsi…”) și brusc narațiunea trece la persoana a II-a ( ”Tu cu mine ești, toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat…”). Pentru un om organizat, cumpătat și consecvent principiilor comunicării, asta e derutant până la limita rezistenței. În sine, procedeul davidian e tulburător de subtil, pentru că topește frontierele dintre persoana umană prăbușită și cea divină, restauratoare, este o predefiniție a mesianismului hristic. Dar, mă rog, asta e altă teologie, s-o lăsăm teologilor.
Cum spuneam, prima treaptă aduce și prima ispită și-ți vine să renunți pentru că nu înțelegi.
Cealaltă ispită, cea mai apăsătoare, e că te mustră conștiința. Stai în genunchi și rostești versetele psalmilor în timp ce mintea ta, plictisită de neînțelesul cuvintelor, face lista de cumpărături pentru mâine, să nu uit să iau și zahăr și niște ulei de măsline pentru salată. Mai sunt facturile alea de plătit (oare când e scadența?), mai e și mama cu intervenția ei stomatologică, îți fuge mintea acolo și te suprinzi, la un moment dat, batjocorind rugăciunea.
Și-ți vine să arunci Psaltirea într-un perete și să renunți, că asta nu e rugăciune. Asta e bătaie de joc. Iar tu ești un om onest, mai ales cu cerul, nu poți fi părtaș acestei mascarade. Tie nu-ți place să batjocorești.
Așa este, e o batjocură.
Dar nu renunța. Smerește-te, acceptă că între buzele tale și mintea ta e o prăpastie uriașă și continuă să o umpli cu psalmi citiți așa, neînțeleși și bizari. Și nu te nărui pentru că îl batjocorești pe Dumnezeu citind psalmii cu mințile la plimbare. E obișnuit. Tu înfruntă tentația de a renunța, acceptă-ți neputința și, mai ales, ai răbdare. Căci din răbdarea asta, într-o zi, peste o lună sau un an, Domnul știe când, dar dacă ai răbdare, vei trece pe treapta a II-a a Psaltirii.
Ispita primei trepte se înfrânge cu răbdare.
Despre a doua treaptă, cât voi putea de frugal, mâine.

Crin-Triandafil Theodorescu

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet