Știința, patrimoniul și comunitățile – UNESCO propune un nou model de dezvoltare durabilă pentru România
Grădina Botanică reprezintă unul dintre spațiile simbolice în care cercetarea științifică, educația și patrimoniul natural se întâlnesc firesc. În această atmosferă au fost reuniți reprezentanți ai instituțiilor publice, ai mediului universitar, ai administrațiilor ariilor protejate, ai geoparcurilor UNESCO, ai organizațiilor neguvernamentale și ai comunităților locale, pentru a analiza felul în care recunoașterile UNESCO pot deveni motoare ale dezvoltării durabile. Într-o perioadă în care schimbările climatice, degradarea biodiversității și presiunea asupra patrimoniului natural au devenit teme centrale ale agendei internaționale, dezbaterile dedicate protejării mediului nu mai reprezintă simple întâlniri academice. În acest context s-a desfășurat, la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” a Universității din București, conferința „Patrimoniul natural al României: înscrieri și candidaturi UNESCO. Modele de bune practici”, inclusă în programul aniversar dedicat celor șapte decenii de activitate ale Comisiei Naționale a României pentru UNESCO. Evenimentul s-a desfășurat în cadrul calendarului aniversar „România 70 UNESCO. Celebrăm trecutul clădind împreună viitorul”, prin care Comisia Națională a României pentru UNESCO marchează 70 de ani de la aderarea României la UNESCO.
În deschiderea conferinței, Ligia Deca, Secretar General, Comisia Națională a României pentru UNESCO, a subliniat că protecția mediului nu mai poate fi tratată ca o dezbatere rezervată specialiștilor. Frecvența fenomenelor meteorologice extreme, presiunea exercitată asupra ecosistemelor și schimbările climatice obligă la o schimbare de paradigmă. Conservarea patrimoniului natural trebuie înțeleasă împreună cu dezvoltarea comunităților, cu educația, cu cercetarea și cu valorificarea responsabilă a resurselor locale. Această idee avea să traverseze întreaga conferință asemenea unui fir roșu. Toate exemplele prezentate au demonstrat că succesul unui proiect UNESCO depinde de capacitatea de a construi parteneriate stabile între cercetători, administrații, mediul educațional, societatea civilă și locuitorii teritoriilor vizate. Programul reuniunii a oferit o imagine cuprinzătoare asupra principalelor inițiative românești aflate sub egida UNESCO sau aflate în proces de candidatură. Au fost prezentate proiectele dedicate Rezervației Biosferei Retezat, Geoparcului Gutâi Maramureș, Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului, Geoparcului Internațional UNESCO Ținutul Buzăului și viitorului geoparc Dobrogea Chimerică. Dincolo de particularitățile fiecărui teritoriu, toate intervențiile au reliefat aceeași idee fundamentală: patrimoniul natural nu poate fi protejat fără implicarea oamenilor care trăiesc în aceste locuri.
Una dintre cele mai consistente prezentări a aparținut lui Călin Pop, manager de proiect pentru relistarea Rezervației Biosferei Retezat-Ciclovina în Programul UNESCO „Omul și Biosfera” (MAB). Acesta a reconstituit parcursul unei inițiative începute după pierderea statutului UNESCO al rezervației, explicând că noul dosar nu urmărește doar recâștigarea unei recunoașteri internaționale, ci construirea unui model complet de cooperare între comunități și patrimoniu. Pornind de la modificările criteriilor UNESCO, care acordă un rol esențial componentei umane, echipa proiectului a înțeles că succesul nu poate fi obținut exclusiv prin argumente științifice. Este nevoie de implicarea autorităților locale, a administrațiilor ariilor protejate, a mediului de afaceri, a asociațiilor și, mai ales, a comunităților. Au fost organizate consultări publice, întâlniri în localități, parteneriate și schimburi de experiență cu alte rezervații europene, în special cu Rezervația Biosferei Vessertal-Thüringer Wald din Germania, care trecuse printr-un proces similar de redobândire a statutului UNESCO. Poate cea mai importantă idee desprinsă din această intervenție a fost aceea că patrimoniul natural nu mai poate fi administrat exclusiv prin decizii instituționale. El trebuie să fie asumat de comunități, iar dezvoltarea locală trebuie construită împreună cu protejarea biodiversității. Deviza repetată de mai multe ori pe parcursul prezentării – „puterea lui împreună” – este sugestivă în acest sens. Relistarea Rezervației Biosferei Retezat a fost prezentată ca rezultatul unei mobilizări exemplare, în care administrații locale, universități, organizații neguvernamentale, specialiști și cetățeni au lucrat în aceeași direcție. În viziunea autorilor proiectului, noua structură de management trebuie să fie non-birocratică, adică una participativă, bazată pe dialog și responsabilitate comună. Această perspectivă avea să fie reluată și extinsă în intervențiile următoare, dedicate geoparcurilor UNESCO, unde conceptul de cooperare între patrimoniu, cercetare, educație și dezvoltare economică locală a devenit tema dominantă a întregii reuniuni.
Dacă prima intervenție a conferinței a demonstrat că succesul unei desemnări UNESCO depinde de mobilizarea comunităților locale, cea de-a doua parte a reuniunii a mutat accentul asupra geoparcurilor, poate cel mai dinamic și mai tânăr program UNESCO dedicat patrimoniului natural și dezvoltării teritoriale. Profesorul Alexandru Andrășanu, președintele Forumului Național al Geoparcurilor UNESCO din România, a propus participanților o schimbare de perspectivă. Geoparcul, a explicat acesta, nu trebuie înțeles ca o simplă arie protejată și nici ca un proiect exclusiv geologic. El reprezintă, înainte de toate, o formă de organizare a comunităților în jurul propriei identități, un mecanism prin care patrimoniul natural, patrimoniul cultural, cercetarea, educația și economia locală sunt reunite într-un proiect comun. În intervenția sa, Alexandru Andrășanu a reconstituit evoluția programului UNESCO Global Geoparks, pornit la începutul anilor 2000 și consacrat oficial în cadrul UNESCO în 2015, după ce rețelele europene și mondiale demonstraseră că acest model produce efecte concrete asupra dezvoltării regionale. În esență, geoparcul nu este o instituție care impune restricții, ci o platformă de colaborare. El pornește „de jos în sus”, prin inițiativa comunităților, iar succesul său depinde de capacitatea actorilor locali de a lucra împreună. România ocupă deja un loc important în această rețea internațională. Geoparcurile UNESCO din Țara Hațegului și Ținutul Buzăului reprezintă exemple consolidate, iar alte proiecte, precum Gutâi Maramureș sau Dobrogea Chimerică, demonstrează că interesul pentru acest model continuă să crească. Nu întâmplător, Forumul Național al Geoparcurilor a elaborat o adevărată „Carte a geoparcurilor din România”, concepută ca un ghid strategic pentru toate viitoarele candidaturi.
Pornind de la experiența acumulată în ultimele două decenii, profesorul Andrășanu a insistat asupra unei idei esențiale: geoparcul nu este despre geologie, ci despre povestea locului. Istoria Pământului și istoria oamenilor sunt inseparabile. Munții, râurile, pădurile, resursele minerale și relieful au modelat civilizațiile locale, ocupațiile tradiționale, arhitectura, gastronomia și identitatea comunităților. În consecință, patrimoniul geologic trebuie interpretat împreună cu patrimoniul cultural, nu separat de acesta. Această filozofie este ilustrată exemplar de proiectul Geoparcului Gutâi Maramureș. În prezentarea sa, Alexandru Andrășanu a descris Gutâiul ca pe „muntele care unește comunitățile”. Erupțiile produse cu milioane de ani în urmă au adus la suprafață resurse minerale care au făcut posibilă dezvoltarea mineritului, a prelucrării metalelor și a meșteșugurilor. Pădurile au generat o civilizație a lemnului fără egal, iar izvoarele minerale, lacurile și relieful au modelat viața comunităților. În jurul acestor realități naturale poate fi construită o narațiune coerentă, capabilă să genereze turism, educație și dezvoltare economică. Profesorul Andrășanu a sintetizat această abordare în câteva teme fundamentale: focul, apa, lemnul, oamenii și timpul. Focul trimite la vulcanism și la tradițiile metalurgice. Apa vorbește despre mările dispărute, despre izvoarele minerale și despre morile de apă. Lemnul evocă atât pădurile fosile, cât și bisericile de lemn și meșteșugurile maramureșene. Oamenii reprezintă comunitățile care au valorificat aceste resurse, iar timpul este dimensiunea care leagă istoria geologică de istoria civilizației. Aceste concepte stau la baza construirii unui brand teritorial autentic, capabil să transforme patrimoniul într-o resursă de dezvoltare.
Un alt moment important al intervenției l-a constituit prezentarea modului în care funcționează rețelele geoparcurilor UNESCO. Spre deosebire de imaginea unei structuri birocratice, profesorul Andrășanu a descris o comunitate internațională bazată aproape exclusiv pe cooperare voluntară, schimb de experiență și mentorat reciproc. Evaluatorii UNESCO, experții și coordonatorii geoparcurilor colaborează permanent, organizează vizite de studiu, schimburi de bune practici și proiecte comune. Această solidaritate profesională permite transferul rapid al experienței acumulate în alte state și evitarea greșelilor deja întâlnite în alte teritorii. Pentru România, această apartenență la rețelele internaționale reprezintă una dintre cele mai importante resurse de dezvoltare. Poate cea mai sugestivă demonstrație a fost oferită prin exemplul unui mic oraș din Spania, unde un localnic pasionat a adunat, timp de zeci de ani, o impresionantă colecție de fosile. Cercetările realizate ulterior de specialiști au demonstrat valoarea științifică excepțională a acesteia. În loc ca obiectele să rămână într-o colecție privată, ele au fost donate comunității, iar geoparcul a contribuit la transformarea lor într-un muzeu local. În jurul acestei inițiative a fost ulterior construit un centru comunitar finanțat din fonduri europene. Exemplul ilustrează perfect filosofia geoparcurilor UNESCO: dezvoltarea începe adesea cu inițiative aparent mici, dar capabile să genereze în timp proiecte majore. Concluzia profesorului Alexandru Andrășanu a fost una limpede. Dezvoltarea rurală nu mai poate fi construită separat pe componente economice, sociale, culturale și de mediu. Toate cercetările recente demonstrează că aceste dimensiuni trebuie integrate într-o strategie comună, iar geoparcurile UNESCO reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru realizarea acestei integrări. În acest sens, geoparcul nu este doar o etichetă internațională. El devine un laborator de cooperare, un spațiu în care patrimoniul natural și patrimoniul cultural încetează să mai fie domenii distincte și devin fundamentul unei dezvoltări durabile, asumate de întreaga comunitate.
Dacă intervenția profesorului Alexandru Andrășanu a oferit cadrul conceptual al geoparcurilor UNESCO, prezentarea susținută de Cristian Ciobanu, coordonatorul Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului și vicepreședinte al Rețelei Europene a Geoparcurilor, a demonstrat, prin exemple concrete, cum poate funcționa acest model în practică și cum poate deveni el un instrument de dezvoltare comunitară pe termen lung. Expunerea sa a avut ca punct de plecare cea mai recentă misiune de revalidare UNESCO desfășurată în Țara Hațegului, proces prin care fiecare geoparc internațional este reevaluat periodic. Dincolo de caracterul administrativ al acestei evaluări, Cristian Ciobanu a arătat că revalidarea reprezintă, în realitate, o radiografie completă a felului în care comunitatea locală își asumă patrimoniul și îl transformă într-o resursă pentru educație, cercetare și dezvoltare. Un element aparte al Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului este faptul că acesta este administrat de Universitatea din București, situație rar întâlnită în rețeaua mondială a geoparcurilor. Alegerea își are originea în cercetările paleontologice desfășurate aici încă din ultimele decenii ale secolului trecut și în viziunea profesorului Dan Grigorescu, inițiatorul proiectului. În același timp, această formulă oferă stabilitate și independență într-un context administrativ în care strategiile locale sunt adesea influențate de ciclurile electorale. Pentru Universitatea din București, geoparcul reprezintă mai mult decât un proiect de cercetare. El este un laborator viu în care rezultatele științei sunt transferate către comunitate, iar universitatea își îndeplinește una dintre cele mai importante misiuni contemporane: implicarea directă în dezvoltarea societății.
Cristian Ciobanu a insistat asupra unui aspect adesea ignorat atunci când sunt prezentate proiectele UNESCO: rolul echipei. Dincolo de infrastructură, finanțări sau strategii, succesul unui geoparc depinde de existența unei comunități profesionale stabile, capabile să lucreze împreună ani la rând. În cazul Țării Hațegului, această echipă include cercetători, educatori, specialiști în interpretarea patrimoniului, evaluatori UNESCO, voluntari și numeroși parteneri locali. Modelul organizațional prezentat în cadrul conferinței este unul piramidal, dar profund participativ. La baza sa se află comunitatea locală și voluntarii, urmați de instituțiile partenere, autoritățile locale, universitatea și organismele științifice. Deasupra tuturor funcționează rețelele naționale și internaționale UNESCO, care asigură schimbul permanent de experiență și evaluarea standardelor de calitate. Poate cea mai interesantă reflecție formulată de Cristian Ciobanu a privit suprapunerea diferitelor desemnări UNESCO existente în Țara Hațegului. În același teritoriu coexistă Geoparcul Internațional UNESCO, proiectul privind Rezervația Biosferei, Parcul Natural Grădiștea Muncelului–Cioclovina, situri de patrimoniu și alte forme de protecție. În loc ca această multitudine de instituții și recunoașteri să genereze competiție, coordonatorul geoparcului a propus transformarea lor într-un „cluster UNESCO”, concept care ar reuni toate aceste inițiative într-o strategie comună de dezvoltare. Ideea este una de maturizare instituțională. „Geoparcul este o unealtă, nu un scop în sine”, a fost una dintre ideile centrale ale intervenției sale. Același lucru este valabil și pentru rezervațiile biosferei, pentru destinațiile de ecoturism sau pentru celelalte desemnări UNESCO. Toate acestea trebuie să fie instrumente aflate în slujba comunităților, nu structuri preocupate exclusiv de propria promovare. În această perspectivă, ceea ce contează nu este multiplicarea siglelor sau a proiectelor, ci construirea unei strategii coerente care să răspundă nevoilor reale ale teritoriului și ale locuitorilor săi.
O altă dimensiune importantă a prezentării a fost cea dedicată cercetării științifice. Țara Hațegului continuă să ofere descoperiri paleontologice de importanță internațională, inclusiv identificarea unor noi specii de dinozauri care completează imaginea ecosistemelor existente cu aproximativ șaptezeci de milioane de ani în urmă. Însă Cristian Ciobanu a atras atenția că cercetarea nu trebuie să rămână între paginile revistelor de specialitate. Ea trebuie tradusă într-un limbaj accesibil publicului și, mai ales, copiilor. Într-o epocă dominată de dezinformare și pseudoștiință, educația pentru patrimoniu devine una dintre cele mai importante responsabilități ale universităților și instituțiilor culturale. Știința trebuie explicată, povestită și adusă în mijlocul comunităților. Din această filozofie s-au născut numeroase proiecte educaționale dezvoltate în Geoparcul Țara Hațegului: programe dedicate școlilor, activități STEAM, ateliere interdisciplinare și, poate cel mai cunoscut dintre toate, programul „Voluntari pentru Geoparc”, desfășurat neîntrerupt de peste un deceniu. Prin acest program, sute de tineri au fost implicați în ghidaj, interpretarea patrimoniului, organizarea de evenimente și comunicarea științei către public. Pentru coordonatorii geoparcului, acești voluntari reprezintă nu doar un sprijin logistic, ci o investiție în viitorul comunității. Mulți dintre ei au devenit ulterior specialiști, cercetători sau colaboratori permanenți ai proiectului.
În partea finală a prezentării, Cristian Ciobanu a revenit asupra unei idei formulate încă din deschiderea conferinței: patrimoniul natural, patrimoniul cultural și comunitatea nu trebuie privite separat. Un teritoriu nu devine valoros doar prin ceea ce posedă, ci prin felul în care reușește să transforme aceste resurse într-o experiență comună, într-o identitate împărtășită și într-o dezvoltare durabilă. Privită din această perspectivă, experiența Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului depășește cadrul unei simple bune practici. Ea oferă un model de guvernanță colaborativă, în care universitatea, administrația, cercetarea, educația și comunitatea locală nu acționează separat, ci construiesc împreună o strategie de dezvoltare pe termen lung. Aceasta a fost, de altfel, una dintre concluziile majore care s-au desprins din întreaga conferință: viitorul patrimoniului natural nu poate fi construit prin inițiative izolate, ci prin rețele de cooperare, prin educație și prin asumarea unei responsabilități comune față de locurile care definesc identitatea României.
În intervenția sa, Irina Țîrdea, coordonator local al Geoparcului Internațional UNESCO Ținutul Buzăului, a prezentat parcursul unuia dintre cele mai dinamice proiecte UNESCO din România, validat ca Geoparc Internațional UNESCO și trecut cu succes prin primul proces de revalidare internațională. Prezentarea a evidențiat faptul că recunoașterea UNESCO nu reprezintă finalul unui proiect, ci începutul unei responsabilități permanente față de patrimoniu și comunitate. Geoparcul acoperă un teritoriu integral rural, format din 18 comune din județul Buzău, selecționate pentru relevanța lor geologică și pentru relația profundă dintre patrimoniul natural și comunitățile locale. Irina Țîrdea a arătat că identitatea geoparcului este construită în jurul unei geologii spectaculoase, modelată de contactul dintre marile structuri tectonice ale Carpaților de Curbură. Această evoluție geologică explică existența unor fenomene naturale de excepție – Vulcanii Noroioși, Munții de Sare de la Mânzălești și Lopătari, izvoarele naturale de petrol, emanațiile de gaze, izvoarele mineralizate și numeroase situri paleontologice care spun povestea fostei Mări Paratethys.
Dincolo de spectaculozitatea acestor fenomene, coordonatoarea geoparcului a insistat asupra legăturii permanente dintre patrimoniul geologic și patrimoniul cultural. Legendele locale, precum cea a Balaurului de la Vulcanii Noroioși, meșteșugurile, tradițiile și identitatea comunităților sunt expresii ale aceleiași relații dintre oameni și locurile în care trăiesc. Un capitol important al prezentării a fost consacrat modului de administrare a geoparcului. Managementul este asigurat prin colaborarea dintre Asociația Ținutul Buzăului, Universitatea din București, Consiliul Județean Buzău și numeroși parteneri locali și internaționali. Această abordare participativă confirmă principiul fundamental al geoparcurilor UNESCO: dezvoltarea trebuie construită de jos în sus, prin implicarea comunităților. Irina Țîrdea a prezentat numeroase proiecte dezvoltate în ultimii ani: amenajarea unor noi centre de vizitare, transformarea unor școli și grădinițe dezafectate în spații educaționale și turistice, realizarea laboratoarelor de științe în școlile din teritoriu, dezvoltarea programelor pentru profesori și elevi, precum și susținerea cercetării științifice și a monitorizării fenomenelor naturale. Un accent deosebit a fost pus asupra educației. În prezent, rețeaua educațională a geoparcului reunește licee și școli din întreg teritoriul, beneficiind de programe permanente dedicate geologiei, biodiversității, schimbărilor climatice și patrimoniului local. Totodată, vizitatorii au acces la demonstrații interactive, ateliere de reciclare și laboratoare care apropie știința de publicul larg. Intervenția a oferit și numeroase exemple privind sprijinirea economiei locale. Produsele tradiționale sunt promovate prin integrarea poveștii geologice în identitatea lor, iar meșteșugarii și micii producători beneficiază de programe dedicate dezvoltării afacerilor și promovării turistice. În încheiere, Irina Țîrdea a subliniat că revalidarea UNESCO reprezintă doar o etapă într-un proces continuu de dezvoltare. Evoluția geoparcului este ilustrată și de creșterea numărului de geosituri valorificate, a centrelor de vizitare și a proiectelor educaționale, toate acestea fiind rezultatul colaborării dintre autorități, Universitatea din București, comunitățile locale și partenerii internaționali.
Ultima prezentare din cadrul panelului a aparținut Antonetei Seghedi, coordonatoarea proiectului Geoparc Dobrogea Chimerică, care a oferit participanților o imagine asupra unuia dintre cele mai ambițioase proiecte aflate în pregătire pentru viitoarea candidatură UNESCO. Antoneta Seghedi a explicat că inițiativa, începută în 2022, se află încă într-o etapă de construire a parteneriatelor și de definire a teritoriului. Procesul presupune consultări permanente cu autoritățile locale, comunitățile și instituțiile de cercetare, deoarece desemnarea UNESCO nu poate fi obținută fără asumarea proiectului de către comunitățile locale. Teritoriul propus cuprinde una dintre cele mai spectaculoase regiuni geologice ale Europei, unde se întâlnesc formațiuni cu o vechime de sute de milioane de ani, rezervații naturale, situri paleontologice și arheologice, cetăți antice, monumente istorice, peisaje spectaculoase și o diversitate etnică remarcabilă. Coordonatoarea proiectului a subliniat că Dobrogea reunește un patrimoniu excepțional: rezervații naturale, situri geologice de importanță internațională, vestigii greco-romane, monumente medievale, biserici și mănăstiri, sate tradiționale, precum și moștenirea culturală a numeroaselor comunități etnice care conviețuiesc în regiune.
Un loc aparte în prezentare l-a ocupat situl de la Dealul Bujoarelor (Galați–Tulcea), unde o echipă internațională de cercetători încearcă să obțină recunoașterea primului reper geologic mondial (Global Boundary Stratotype Section and Point – GSSP) din România. Această cercetare demonstrează valoarea științifică internațională a patrimoniului geologic dobrogean și constituie unul dintre argumentele majore pentru viitoarea candidatură UNESCO. Antoneta Seghedi a prezentat și proiectele deja realizate în teritoriu: primele trasee tematice, puncte de informare turistică amenajate în case tradiționale, panouri interpretative, activități educative pentru elevi, ateliere dedicate patrimoniului geologic și cultural, precum și „Noaptea Cercetătorilor”, eveniment organizat pentru apropierea comunităților de cercetarea științifică. De asemenea, au fost prezentate proiecte dedicate patrimoniului local, inclusiv documentarea fostelor mori tradiționale, realizarea hărților turistice și dezvoltarea unor trasee tematice care valorifică atât patrimoniul natural, cât și memoria comunităților. În final, coordonatoarea proiectului a evidențiat că Geoparcul Dobrogea Chimerică nu urmărește doar obținerea unei desemnări UNESCO, ci construirea unei comunități care să înțeleagă și să valorifice patrimoniul geologic, natural și cultural al celei mai vechi regiuni geologice a României. Procesul este unul de lungă durată, însă pașii realizați până acum demonstrează că proiectul dispune de baza științifică, instituțională și comunitară necesară pentru a deveni, în viitor, un nou Geoparc Internațional UNESCO.
După prima sesiune de prezentări, participanții au continuat dialogul într-un cadru mai puțin formal, în pauza de cafea programată între orele 12.30 și 12.45. Momentul a oferit prilejul unor discuții directe între reprezentanții Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, coordonatorii geoparcurilor, cercetători, cadre universitare, reprezentanți ai autorităților locale și ai organizațiilor neguvernamentale. Au fost schimbate experiențe privind implementarea proiectelor UNESCO, provocările întâmpinate în teritoriu și posibilitățile de dezvoltare a unor noi parteneriate. Conferința a continuat cu masa rotundă „UNESCO și provocările de mediu – contribuții românești”, una dintre cele mai consistente secțiuni ale reuniunii. Dezbaterile au extins temele abordate în prima parte a zilei și au evidențiat contribuția României la programele științifice ale UNESCO dedicate protecției mediului, gestionării resurselor naturale și dezvoltării durabile. Participanții au analizat experiența României în cadrul Programului „Omul și Biosfera” (MAB), al Programului Hidrologic Interguvernamental, al Comisiei Oceanografice Interguvernamentale, precum și rolul rețelelor de arii protejate și al geoparcurilor UNESCO în consolidarea cooperării internaționale. Discuțiile au reliefat faptul că provocările de mediu nu mai pot fi abordate exclusiv la nivel local sau național, ci necesită colaborare între state, instituții de cercetare, universități și comunități locale. O atenție deosebită a fost acordată comunicării științei către public, combaterii dezinformării privind schimbările climatice și biodiversitatea, precum și necesității unei educații orientate spre dezvoltare durabilă. Participanții au subliniat că experiența acumulată în geoparcurile și rezervațiile biosferei din România poate constitui un model de bune practici și pentru alte state membre UNESCO.
După o nouă pauză de cafea, programul s-a încheiat cu întâlnirea Comitetului Național MAB – România, desfășurată între 15.00 și 17.00. Reuniunea a avut un caracter de lucru și a fost consacrată evaluării stadiului proiectelor românești din Programul UNESCO „Omul și Biosfera”, analizării candidaturilor și desemnărilor existente, precum și consolidării cooperării dintre instituțiile implicate în administrarea rezervațiilor biosferei și a celorlalte teritorii cu recunoaștere UNESCO. În același timp, participanții au discutat modalitățile de preluare a bunelor practici dezvoltate în alte state europene și de adaptare a acestora la realitățile din România, reafirmând necesitatea unei colaborări permanente între administrația publică, comunitatea științifică, mediul universitar și organizațiile societății civile.
Pe parcursul întregii reuniuni organizate la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”, un lucru a devenit evident: UNESCO nu mai reprezintă doar organizația care acordă prestigioase recunoașteri internaționale patrimoniului mondial. Din intervențiile tuturor participanților s-a conturat imaginea unei organizații care propune un model nou de dezvoltare, în care patrimoniul natural, patrimoniul cultural, cercetarea, educația și comunitățile locale sunt privite ca părți inseparabile ale aceluiași proces. Timp de multe decenii, protejarea patrimoniului a fost înțeleasă aproape exclusiv prin conservare. Astăzi, perspectiva s-a schimbat. Conservarea rămâne esențială, dar ea trebuie completată de dezvoltare durabilă, educație, cercetare și participare civică. Exemplele prezentate – de la relistarea Rezervației Biosferei Retezat până la experiențele geoparcurilor UNESCO din Țara Hațegului și Ținutul Buzăului sau la proiectele aflate în pregătire în Maramureș și Dobrogea – au demonstrat că succesul unei desemnări UNESCO nu depinde exclusiv de valoarea patrimoniului, ci mai ales de capacitatea comunităților de a-l transforma într-un proiect comun. În aproape toate intervențiile a revenit aceeași idee: cooperarea. Cooperarea dintre universități și administrații locale, dintre cercetători și comunități, dintre autorități, organizații neguvernamentale și mediul de afaceri, dintre generații. Nu întâmplător, unul dintre conceptele recurente ale reuniunii a fost acela al construirii unor rețele. Fie că a fost vorba despre Programul UNESCO „Omul și Biosfera”, despre geoparcurile globale UNESCO sau despre viitoarele candidaturi românești, toate modelele prezentate s-au bazat pe aceeași filozofie: dezvoltarea nu mai poate fi rezultatul acțiunii unei singure instituții. Ea presupune participarea întregii comunități.
Un alt element remarcabil al conferinței a fost accentul pus asupra educației. Într-o epocă dominată de circulația rapidă a informației și, în egală măsură, a dezinformării, patrimoniul nu mai poate fi apărat doar prin legislație. El trebuie cunoscut și înțeles. De aceea, proiectele UNESCO prezentate în cadrul reuniunii investesc constant în programe pentru școli, în formarea profesorilor, în voluntariat, în interpretarea patrimoniului și în apropierea cercetării științifice de publicul larg. Această dimensiune educativă reprezintă, poate, cea mai durabilă investiție pe care o poate face o comunitate. Un copil care înțelege valoarea patrimoniului natural va deveni, peste ani, adultul care îl va proteja. La rândul său, patrimoniul încetează astfel să mai fie perceput ca o simplă moștenire a trecutului și devine o resursă pentru viitor.
Deosebit de importantă a fost și perspectiva europeană prezentată de invitați. Toate proiectele analizate au demonstrat că România nu pornește de la zero. Dimpotrivă, specialiștii români participă deja la evaluarea geoparcurilor UNESCO din întreaga lume, coordonează rețele internaționale și contribuie la elaborarea unor modele de bune practici recunoscute pe plan european. Această expertiză reprezintă una dintre cele mai valoroase resurse pe care țara noastră le deține în domeniul patrimoniului natural. Dincolo de exemplele concrete, conferința a transmis și un mesaj de încredere. România dispune de un patrimoniu natural și cultural excepțional. Dispune de universități, cercetători și profesioniști recunoscuți internațional. Dispune de comunități care încep să înțeleagă că dezvoltarea economică și protejarea patrimoniului nu sunt obiective opuse, ci complementare. Provocarea următorilor ani nu va mai fi aceea de a demonstra valoarea acestor teritorii. Provocarea va fi transformarea acestor recunoașteri într-o dezvoltare coerentă, capabilă să creeze oportunități economice, să consolideze identitatea locală și să ofere generațiilor viitoare motive reale pentru a rămâne și a construi în comunitățile lor. La finalul reuniunii, impresia dominantă a fost aceea că patrimoniul natural al României traversează o etapă de maturizare. Dacă în urmă cu două sau trei decenii accentul era pus aproape exclusiv pe obținerea unei desemnări UNESCO, astăzi preocuparea principală este ceea ce urmează după obținerea acesteia: guvernanța, educația, participarea comunităților și dezvoltarea sustenabilă. În fond, aceasta este și miza cea mai profundă a programelor UNESCO. Conferința de la Grădina Botanică a demonstrat că România dispune de competențele, experiența și energia necesare pentru a merge în această direcție. Rămâne ca această cultură a cooperării, atât de des invocată în intervențiile participanților, să devină nu doar un principiu al proiectelor UNESCO, ci un model de dezvoltare pentru întregul patrimoniu natural și cultural al țării.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo!
