Alegeri mai 2025 (turul 1), între Ridicol și Absurd
„Uneasy lies the head that wears a crown.” (Henry IV, Part 2)
William Shakespeare
Într-o zi tristă a penelor de curent în inima Occidentului – Franța, Spania, Portugalia, Andora – la Digi tv a avut loc, cu surle și tobe, confruntarea electorală a turului prezidențial, după lovitura juridică și de stat a CCR-ului, în complicitate cu UE și politicienii români de Dâmbovița. Simptomatologia acestui show electoral a fost evidentă: repulsie, indigestie, caricatură umană și un soi de fastidium al unei promoții de politicieni fără lauri. Să vedem cum arată careul…
Crin Antonescu, șomerul recentului deceniu milenar, întreținut de soția sa din salariul de la U.E., a revenit în arena electorală cu un aer de veteran, dar cu o retorică ce pare ancorată mai mult în trecut decât în provocările actuale. Deși discursul său rămâne fals elegant și echilibrat, lipsa unei ancore concrete în realitățile curente și o strategie politică vagă îi diminuează impactul electoral. Revine cu aura unui fost lider respectat, dar riscă să fie perceput mai degrabă ca o revenire de prestigiu decât ca o opțiune viabilă pentru viitor. Se enervează ușor dacă este interogat, costumul îl strânge, iar sudoarea apare precum în interpretările scenice ale minunatului Gabriel Cotabiță.
Crin Antonescu a revenit în politică precum o carte veche scoasă de pe raft: elegantă, dar prăfuită de uitare. Insul își păstrează dicția, ironia fină și aerul de profesor de elită, dar pare mai degrabă o amintire vie a unei epoci în care oratoria conta mai mult decât algoritmii. Vorbește frumos, dar gol, despre ce? Într-o lume în criză, nu poți câștiga cu nostalgie și vocabular fals rafinat. Riscă să fie votat doar de cei care îl ascultă din respect liberal, nu din speranță. Votați cum vă dictează inima, dar nu exagerați!
Nicușor Dan, în schimb, mizează pe imaginea de tehnocrat eficient și independent, dar campania sa suferă de lipsa unei emoții politice coerente. Deși își asumă rezultate în infrastructură și administrație, lipsa carismei și reticența în a construi o viziune politică mai largă îl fac vulnerabil în fața populismului de ocazie. Pare mai convingător ca administrator de bloc decât ca lider politic în sens complet. El privește în jur din cauza unui tablou clinic din spectrul autist, ceea ce îl face eligibil pentru directoratul la instituții de prestigiu de profil: Obregia, Socola etc.
Nicușor Dan, supranumit Plicușor, rămâne în paradigma lui „olimpic la Matematică, dar mut cu desăvârșire”. A demonstrat că poate administra….prost, dar nu poate fi „primus inter pares” al națiunii. În fiecare weekend, centrul Bucureștiului e închis pentru o paradă gay neoficială. Oare ce se va întâmpla în România dacă ajunge Președinte? Olimpicul din comunism/ceaușism refuză politica aristotelică, dar vrea voturi populare. Refuză partidele, dar are nevoie de ele. Se luptă cu șantierele și cu propriul stil de a vorbi ca o fecioară care nu își poate privi pretendentul pe cal alb. Într-o campanie cu atacuri, emoții și simboluri, pare că a uitat că alegerile nu sunt concursuri de rezistență la tăcere și priviri în jos, ci de convingere a votanților. Votul pentru dânsul nu poate fi decât din compasiune, din câte se pare…
Elena Lasconi aduce prospețime, oleacă de țățism, iar campania sa suferă de contradicții între imaginea autentică de outsider și apropierea de structuri politice clasice. Deși are un capital de simpatie și un discurs empatic, unele ezitări publice și lipsa experienței politice consolidate pot crea impresia de fragilitate, chiar de impostură crasă. Forța sa stă în comunicarea directă, dar va trebui să evite capcanele imaginii fără strategie și consilieri. Inteligența sa pare sa rezide în a tăcea și a lipsi din această cursă electorală a nebunilor întru Președinte de țară. În mod straniu, ea este „săracă întru duh”, o Marylin Monroe de partid.
Elena Lasconi, pe de altă parte, joacă rolul femeii hotărâte, cu zâmbet cald și mesaj din popor, dar campania ei pare adesea o reclamă cu fundal neclar. Bideul rămâne ștampila sa eternă. Îi lipsește coerența politică și pare prinsă între două lumi: vrea să fie anti-sistem, dar girează sistemul. Simpatia câștigată în Câmpulung nu e suficientă pentru un ring politic unde orice ezitare e taxată iremediabil. Dacă nu-și construiește o strategie clară, ea va rămâne doar un „ce-ar fi putut fi”. Nu poate fi și Elena D’Arc, și Nuțișoara de la Cotroceni. Feministele o vor vota, în timp ce femeile o vor ignora. Bărbații, în schimb, vor trăda ca într-un război troian….contemporan!
Victor Ponta, cel cu aspect asiatic și apucături de licean exmatriculat, revine mereu, ca o aplicație veche care refuză să se dezinstaleze dintr-un calculator prăfuit de memoria internă. E mereu „pe aproape”, mereu „consultant”, mereu cu o ironie pregătită și cu un calcul politic în buzunar. A învățat să vorbească mai puțin și să pară mai matur, dar trecutul său politic e ca un ecou care nu tace. Nu e iubit, nu mai e temut, dar e suficient de prezent cât să încurce jocurile. Încă joacă șah într-o țară care a trecut la ruletă. Joacă la dublu: când român naționalist, când sârb de ocazie! Glonțul lui magic a fost suicidul politic, pentru că poate schimba o destinație sau un pașaport cu o inundație la comandă. A-l vota în majoritate pare o inepție și grosolănie, o rătăcire a sufletului românesc.
Într-un peisaj politic fragmentat și dominat de lideri uzați sau lipsiți de viziune, de incompetenţă și lașitate, Călin Georgescu apare ca o figură aparte: calm, articulat, cu o retorică axată pe suveranitate, demnitate și reconectarea României la rădăcinile ei profunde. Într-o țară obosită de compromisuri și scandaluri, discursul său idealist poate părea, paradoxal, exact ceea ce lipsește: o direcție morală. El lipsește acum fiind expulzat din Cetate precum Socrate, sau mai târziu, Iisus Hristos, cel istoric, incarnat. Călin Georgescu atrage mai ales un public care nu se mai regăsește în partidele tradiționale – oameni care caută o voce echilibrată, dar fermă, și o alternativă la jocurile de culise care au dominat tranziția post-decembristă. Faptul că nu provine dintr-un partid clasic, ci mai degrabă din zona societății civile de elită și internaționale (prin activitatea sa în cadrul ONU), îi conferă o aură de independență și profesionalism. Chiar de mesianism atât de contestat de orbii zilei! El este Președintele unei Românii în derivă, care își vrea Alesul!
Nu știu dacă elitistul Călin Georgescu va reveni pe scena alegerilor. Ar fi un miracol și acesta există cât timp crezi. Și, sincer, într-o țară în care politicul s-a redus la o artă a improvizației grăbite, e aproape șocant să dai peste cineva care nu vrea să placă, ci să provoace, să schimbe Sistemul. Nu vrea să fie simpatic, ci coerent. Nu vrea aplauze, ci trezire spirituală și politică. Domnul Călin Georgescu nu a făcut campanie în sensul obișnuit al cuvântului. Nu a avut lozinci motivaționale, „pentru imagine”, și nu participă, de obicei, la talk-show-uri unde se țipă pe trei voci și nu se aude niciuna. Mai curând, ai impresia că vorbește dintr-un alt secol de voievozi sau lideri politici ai Europei mari. Sau, mai precis, dintr-o altă scară a realului, unde cuvintele încă au greutate, iar viitorul nu e un accident, ci o construcție lentă.În acest decor al elefanților muribunzi, Călin Georgescu pare un accident. Nu vorbește în cifre goale, nu promite salarii și drumuri suspendate, ci un alt tip de Românie: una care nu se simte complexată, ci responsabilă. Îl acuză unii de utopie. Utopiile, de la Morus încoace, au noblețea eșecului asumat. Cinismul unora promite iadul ca pe o inevitabilitate gestionabilă. Din acest motiv, e important să revină în dezbatere cineva care nu urlă, nu bate cu pumnul în masă și nu are biografia unui consultant electoral de duzină. Cineva care aduce „vox populi, vox Dei”.
România este în căutarea unui nou tip de lider: nu neapărat tânăr sau carismatic, în sens superficial, ci coerent, cultivat și capabil să propună un proiect de țară. Călin Georgescu va rămâne profilul unui președinte de idei, de proiect, nu doar de imagine. Aghiotantul său pe nume George Simion, provenit din urletele injurioase ale stadioanelor, merge greu, grobian, are o privire smucită, agresivă, dar pare să pornească pe un drum al Damascului. „Pare”, pentru că, încă, nu este finisat de vechile sale păcate. Florile oferite d-nei Lasconi au părut precum festivitatea de sfârșit de an dintr-un liceu cu repetenți.
*****
Cele trei zile de emisiuni dedicate alegerilor prezidențiale, difuzate de TVR 1, Digi24 și Antena 3 CNN, au ajuns la final, oferind un veritabil spectacol de stiluri, priorități și limite ale presei românești, în fața unui moment democratic esențial: alegerea unui Președinte. Caragiale, de undeva din Univers, a filmat acest circ fără pâine, fără sare și piper. Caragiale rămâne spiritul politicii noastre, în timp ce Eminescu este ales de cei puțini și vizionari, inteligenți și profeți.Dacă scrutinul electoral e proba maturității cetățeanului, atunci aceste emisiuni au fost, la rândul lor, o probă a imaturității jurnalismului și o panoramă a caracterelor prezidențiabililor. Rezultatul este mixt – nici rușinos, nici glorios, ci mai degrabă simptomatic pentru o lume care, în genere, se află intr-un spațiu spitalicesc, din Orient până-n Occident. România este, din păcate, o haltă a Europei decadente, a unor politicieni haioși și hazoși, ludici și siniștri, deopotrivă.
Digi24 a mizat pe imagine, atmosferă și structură solidă de organizare, măcar în intenție. Invitația în sala oficială a Palatului Cotroceni (Sala Unirii) a dat un aer de solemnitate pe care postul tv a încercat să-l onoreze cu o moderare reținută și întrebări de fond mediocre. Formatul însă a fost greoi: candidații nu au dezbătut, ci au livrat rând pe rând discursuri golite de conținut. Moderatorii Prelipceanu și Ruse s-au conformat politicii editoriale, n-au riscat axa verticalității, a Adevărului: nu au confruntat idei, ci le-au organizat într-un mozaic steril, unde au primat lipsa de interactivitate și energia redusă, cu accente teatrale, parțial ridicole. Prelipceanu și Ruse păreau niște muzeografi într-un muzeu al liniștii sistemului nervos central. Întrebările au fost fals inteligente și filozofice, iar răspunsurile – de tip „compunere pentru examenul de (in)capacitate”. Când s-a tras cortina, tot ce a rămas poate fi calificat drept fals sau simulacru al democrației.
La rândul său, TVR 1 a încercat în același loc râvnit, Cotroceniul, să-și asume rolul de arbitru neutru, oferind un podium extins tuturor candidaților. Inițiativa este meritorie, totuși, moderarea a fost atât de echilibrată încât a devenit aproape absentă. Întrebările au fost convenționale, iar reacțiile au lipsit chiar și atunci când candidații au divagat sau au spus inexactități flagrante. Atmosfera a fost anesteziantă, prea lungă ca durată, cu accent pe ridicol, pe dezinteresul pentru substanță, și în consecință, ratarea unor momente de clarificare din partea candidaților ezitanți, aproape invizibili, batjocoritori și egocentrici. Votanții inteligenți nu pot vot aceste figurine îmbrăcate în haine oficiale, dar care nu pot articula idei, proiecte, valori!
La Antena 3 CNN s-a înregistrat cea mai ridicolă prestație, în decorul amplu al Palatului Parlamentului, pentru că moderatorul Mihai Gâdea, cu stilul său partinic, a confirmat cabotinismul și a girat candidați obosiți, ilari, cu replici întrerupte, gesturi teatrale și momente de hăhăituri, cu pierderi clare în termeni de obiectivitate și echilibru. Senzația de terapie intensivă televizată rămâne pe retina celor lucizi. Prea puțin s-a vorbit despre programe, prea mult despre conflict personal și poziționări afective, până la tabloidizarea discursului politic. S-a recitat intens, s-a folosit Biblia ca instrument de manipulare, s-a râs strident și macabru, în peste trei ore de delir personal.
Au fost trei platouri tv, un circ și un popor la telecomandă, o ediție în serie a „cascadorilor râsului”. Televiziunile, ca niște amfitrioni de nuntă rurală cu pretenții de Operă, au scos din dulap decoruri, deontologii citite de pe prompter și cravate perfecte. Și totuși, există speranță: poate la alegerile viitoare, din turul doi, vom avea o singură dezbatere, într-o singură sală, cu candidați reali, întrebări pertinente și un popor care să nu caute telecomanda după primele două minute.
Verdictul este evident în urma acestor (de)zbateri publice: cele trei emisiuni nu au construit o dezbatere națională, ci au reafirmat fragmentarea mediatică a spațiului public românesc. Totul s-a transformat în haos și show-ul mediatic a eclipsat adevărul. În locul unui dialog despre prezent și viitor, am primit trei oglinzi distorsionate ale prezentului: una oficială, una timidă, una teatrală. Lipsa unei confruntări directe, serioase între candidați rămâne rușinoasă într-un stat UE, cel puțin în actele oficiale. Absența unor teme strategice – educație, justiție, securitate, viziune constituțională – trădează nu doar dezinteresul televiziunilor, ci și o criză de viziune politică generalizată. Alegătorii, în loc să fie sprijiniți să decidă rațional, au fost invitați să consume un mozaic de impresii piezișe. Democrația s-a transformat din exercițiu al rațiunii în prilej de hohote, grimase și rating. Or, poate exact așa arată acum România electorală: o țară asediată din exterior și interior de SRI-uri, pe care nimeni nu o mai ascultă, cu adevărat. Nimeni nu o mai vede ca un corp, ci mai degrabă un ecou de „strigăte și șoapte” fără destinație.
Majoritatea știe ceea ce este adevărat: alegerile adevărate au avut loc la sfârșitul anului 2024! România profundă este majoritară și poate învinge acest blackout al prezidențiabililor. Anul 2025 este, deci, sub pecetea absurdului și aberațiilor Sistemului care și-a aruncat marionetele pentru a relativiza democrația și demnitatea unei națiuni care trebuie, la un moment dat, să își recupereze complet chipul, în numele celui de Sus!Concluzia este evidentă: nu există viitor, ci prea mult prezent, de aceea votul este esențial și va avea chipul adevărat al fiecăruia dintre noi…
P.s. Confesiunea Elenei Lasconi din această seară – referitor la refuzul dumneaei de a câștiga alegerile în urma negocierii funcției de director SRI pentru o persoană nenumită, și care este cauza loviturii de stat – reprezintă motiv suficient și absolut de anulare a acestor alegeri și reluarea turului 2 confiscat de Sistem!
Autor: Nicolae Florentin Streche
MAGAZIN CRITIC – Contează pe ȘTIRI ce contează
