ITOAFĂ ADRIAN GEORGE: “Internat în mine”

Internat în mine

Scurtcircuitul  a produs o pagubă  imensă la mansardă, în timp ce priveam  cum noaptea se coboară și mișcă pleoapele verzi ale primăverii, adiind cu căldură, fiecare trecător rămas pe drum,  ca o amprentă a scurtei poposiri. Condeiul pornește fascinat să adune parfumul fiecăruia pe pagini apărute ca din senin, amintind unui revarsă zori, că iubita lui va ancora vapoarele, spre a nu risipi la mal, urmele ei. Șoc! Aici, imprimarea gândurilor bolborosinde, nu mai înțelegeau unele cu altele. Îi lipsea glasul, poate rechemând-o, va rezona cu așteptările și îl va accepta așa cum el acceptă cuprinsul ei, fără a impune schimbarea. Da, am avut probleme de la frământări cotidiene, au venit prea repede, acumulând  mentalul și prins în atacuri de panică, create spre a induce  tot negativismul în probleme conținute de adevăr, copleșându-mă, stau bolând, cuprinzând cu degetele nearticulate o cupă cu lacrimi și miros de vin, mă încumet să beau poțiunea, cât să nu colapsez. Odată golit lichidul, fac o constatare, mansarda era bine izolată.

Între timp, s-au produs multiple  stări, scurtcircuintând panoul central, serverul care mă definea și mă porta în lumi nebănuite.

Am rămas ca prostul, cu gura  căscată, fără  să scot un sunet, dând  vina și acuzând  în direct tot sistemul, el era de vină,  nu eu. Și apoi ce să fac, să trezesc familia, s-o sperii cu aberațiile mele, poate  erau doar fantezii concepute să creeze un scenariu, al unei cărți neterminate.

Așa că am clacat, câteva ore inconștient, căzut într-un somn apoteotic. Panica revenea, ca un vârtej intens, persistând, căutând să pătrundă, să decoperteze mansarda  în spatele cutiei craniene, care se încăpățăna să nu cedeze. Cu ultimile puteri mă sprijin de dorințe continue și apuc să pătrund în forma orizontală, părăsind starea de discomfort, căutând sufletul până la detașare.. Doar inima, prin tic-tac amintea și amorsea șocul distanțării, prin inducerea fragmentării produsă de un explozibil creat artificial, pregătind conștiința de ce va urma.

Ochii se continuau pe cerul năruit, admițând scenarii inimaginabile, în timp ce, un tunet rătăcinnd, se amorsează și… devine un mare fsss. A atins doar pereții interni și a prăbușit toate gândurile, când cerul  mă absorbea în iertarea confuză a  aproapelui insesizabil, o lumină slabă mă contura, părând mai degrabă aura  unui licurici apărut de te miri unde. Licuriciul se așează la masa tăcerii și gesticulează ușor, ca un guru, mă detașează.Încep să simt cum mansarda  revine  printr-o apăsare, o apăsare  dibace, ale unor mâini creatoare. Degeaba, nu mai știu cât timp au avut ursitoarele să restabilească pulsul pacientului, ce încă agoniza nepregătit. Aș fi vrut să strig durerea prin  trahee, să-mi lase cale liberă spre a pătrunde aer, să alin creierul să mă agăț de gânduri limitate, pregătite să capituleze.

O imagine alba se mișcă-n  retina inundată, apărută ca o viitură din neant și caii nestăpâniți  tropăiau fricile ce-l rezemau de neacceptarea unui peisaj imaginat ce mă capta. Așteptam un cal cu stea în frunte, promis de părinți în copilărie, o promisiune neîmplinită.Aș fi vrut să-l încalec să alergăm pe verde covor într-un tărâm de basm.

Spațiul sigilat bine, nu permitea gândului să pătrundă ca un mesager, așa că am încropit un act oficial cât să-l deleg cu gânduri pacifiste și-un nelipsit steag alb. Galopul era alimentat de șoapte continuate, venite din propriul generator, al unui pacient căzut în disgrația spațiului, unde se  află  temporar,  așa că lucrurile trebuiau urgentate, spre a fi înregistrat progresul unei afilieri între suflet și materie.

Prind repede timpul de hățuri la intrare și concesionez vibtația pe termen lung, ea putând să redea viață, căci noi suntem vibrații dualiste. Mi s-a răspuns să rămân în așteptare, așa că am apucat la întâmplare o carte imaginară, prinsă de la marginea bibliotecii spațioase, jucând ultima carte, într-o ordine stabilită, alegând fiecare poliță, pentru fiecare gen literar. Mă atrăgea drama.

Fără să cuget, aleg o carte scrisă de Gabriel Garcia Marquez”, Dragostea în vremea holerei”

“-Aștept un răspuns, i-a spus.

Fermina s-a smucit, iar mănușa a rămas atârnată în mâna medicului, dar ea nu s-a mai întors să  și-o recupereze. S-a culcat nemâncată.”

Tot de spital, și-n carte mi se arată?

Continuam să rețin pasajul citit și constat, că nu mă simt captat îndeajuns cât să recit o dramă. Cortina părea suficientă de groasă și întunecată cât să antifoneze perceptorii neurali. Simțeam, cum un sufleur îmi căuta privirea spre a transmite din scenariu , trezindu-mi astfel pofta de-a continua-n progrese. N-am priceput nimic. Am scris acel pasaj, căt să-l imprim pe creier, sperând că-l voi  rosti, speram că timpul le rezolvă pe  toate.

Durerea care voia să evadeze din cutia craniană, a fost anihilată pe semne, medicația a triumat.

Mă simțeam alb și albul mă pătrundea și-n pântec. Intrând în alb, mă linișteam. Am trăit s-o văd și pe asta.! Așa devreme, fără etape, s-ajung direct în rai? Mă gândeam că sunt special și saltul telepatic  m-a dus direct în pântecul celui mai alb.

Nu știu dacă sunt sau am fost întâmplător om, fața albă, ușor difuză, mă neliniștește. Dacă mă debarasez de haine, rămân o necunoscută, doar părul negru mă definește, contrastul și forma se aseamănă coamei de leu, ori o aură neagră a sufletului părăsit de amurgul distant al trupului, rămas străin pe alb divin. Nu știu ce  se întâmplă cu mine, de unde această transformare? Noroc cu ochii, îmi rămân deschiși, derulând  trăirile, intensificând pe repede înainte viața, însă aceasta ca un bumerang  reversibil, rănește trăirea, confiscând-o în cele din urmă.

Par uitat la peronul fericirii, cerșind clipe nepermise, cum vise neîmplinite. Vântul îmi umple gura cu speranțe, inundând  plămânii, până când, capul prea plin cu  împărtășanie nu mai colaborează, doar inima se atârnă de viață. Panicat, sparg oglinda  muribundă, aburindă îmi arată că sunt în viață, dar la capătul celălalt, Moartea așteaptă capitularea. Eu mă sprijin să lupt, ajutând destinul și-un gând incubat mă face să cred, că speranța  moare ultima.. Îmi măsor ascensiunea. Cât de înalt! Mă unesc repede cu cerul, apropiind norii până la descărcări electromagnetice, în timp ce fulgerele mă curăță prin pori, hrănind sufletul.

Până când să slujesc la Moartea  cu coasă, ce șade rezemată de negru, așteptând, cum păsările cerului își caută prada, să-și hrănească trupul. Mă prind de ea, cu ultimele puteri și trag. Când colo, ce să vezi? Dispare, deci ea există doar îmbrăcată, înțeleg că straiele negre o formează, de aici relaționez, că haina îl face pe om. Dar moartea nu este om, ea nu există faptic, ci scriptic. Atunci, ce este? Cred , negrul pământului mereu  flămând, ce vrea să te rodească, să te renască.

Culoarea albă revine și eu pășesc pe verde. Verdele, este mijlocirea albului și negrului. Albul este înălțare și negrul îngropare.

Secunde vin, iar ochii-mi stau de pază și patul parcă-i cald deși lipsesc, l-o fi-ncălzit divinul?

            Am stat la rând, era prea plin și morții reveneau la mine, erau prea buni și mă-ndemnau să nu rămân, la vorba albului să merg să-i spun, că mai am drum și scrisul mă conține. Și albul mă-mplini!

Revin din alb, în verde neumblat, la fiecare pat se strigă darul și-am urmat să stau în carantină, profan să  răscolesc iar gânduri, secunde vin,  iar ochii-mi stau de pază și patu-i alb, e neumblat, atomii vor să  mă conțină prin energii create.

 De ce nu vii, să fim iar doi, să fim eternitate? Îmi spune astfel, albul.

            Atunci presimt cum  păsări, niște gânduri călătoare se-nchid  în emisfere craniene și prind a regândi.

            Avaria fiind remediată, gândurile au dispărut, mai repede ca intenția de-a mulțumi, și meritau bacșișul cel mai mare.

            Ușor , ușor, apar scenarii, episoade din viață și te caut pe tine, cea care faci parte din viața mea, lipsești!

            O fi doar un film imaginar, al unui om  așezat în decor de alb și fața de var, să nu se descompună.

            Liniște! Se aud pași. Dacă e ceva de rău, ori lumea de după, este lipsită de idealism. Poate fi o lume păgână și plină de ură.Cât am lipsit?

            O doamnă albă,  cu măuși albe, cu halat alb, cu mască albă, intrată de unde nu pot înțelege, mă anunță că sunt vindecat și-afirmă: of,  în sfârșit!

            În sfârșit, ce? Eu vreau să fug în lumea viselor, să scap de măști, de oameni falși, să dăruiesc, nu să primesc doar boli imaginare.

            -Despre ce vorbești, domnule?

Ce măști? Eu sunt doar asistentă, și dumneavoastră v-ați întors din lumea ne-nțeleasă. Probleme mari v-au adâncit și viața a fost pusă în pericol, de-o tensiune  foarte mare, ce vă putea răpune.

            Mă scuzați, nu vreau să par nepoliticos, tot ce-am trăit, n- a fost un vis, călătorind prin stele?

            Nicidecum domnule! Mă bucur că ați revenit în viața asta scurtă. Am să-l anunț pe doctor.

            Am început să revăd filă cu filă și am simțit că trebuie, sunt dator să finalizez această trăire prin așezarea pe coli.

            Mă dumiresc târziu că sunt internat la spital de câteva zile și doar miracole neperceptibile m-au readus la viața care sper, că nu se va sfârși curând.

            Constat, că fericirea e doar o distanță dată de noi și trebuie să ne trăim viața așa cum noi o vrem, nu cum o dictează alții Să ne trăim în pace!

Ciulini de Bărăgan

Dacă oamenii au stat înghesuiți și urmăriți de securitate în aceste locuri aride, cu vânturi puternice, de libertate deplină se bucurau ciuninii. Vântul îi plimbă ici-colo, fără a poseda identitate, ca un balon imens, rostogolit spre curțile năpăstuiților. Poate nu știați, dar locuitorii acestor ținuturi erau în mare parte deportați aduși forțat, împotriva voinței lor.

Aici vântul te omoră, dar și sărăcia. Era evident că acea detașare forțată nu era alceva decât o formă de lagăr al distanțelor, unde supraviețuirea era un miracol.

Deportații, cei ostili regimului, în mare parte intelectuali ori cheaburi desproprietăriți, erau aduși cu forța pe acest tărâm neprietenos, fiind urmăriți și eliminați de miliția detașată.

Așadar, în lipsa unor preocupări motivaționale, lipsiți de orice mijloc de procurare a hranei, apelau la artificii ce le satisfăceau anumite necesități. Repet, în acest ținut nici iarba nu crește, doar mărăcini. Până la aducerea de pământ fertil, construirea de case cât să crezi că sunt locuite, niște bordeie în pământ, locuitorii  găseau ca utili acești mărăcini smulși de vânt.

Copii alergau rostogolind ciulinii cu mânuțele, mai tare decât vântul și uite așa ajungeau în mijlocul bărăganului, până părinții alertați de strigătele șacalilor, reușeau  să îi recupereze, cu voie de la ăi de sus, ochii și urechile cerului.

Alții, domesticeau ciulinii, ba, le puneau și nume. Ei na, drăcia dracului!

Pe bune! Ciulinii crescuți bine erau la mare căutare, alergau mai repede și erau mai fioroși. Cei mici, erau și neastâmpărați,se cuibăreau prin fiecare orificiu, uneori îi găseau  în casă,fiind băgați de grabă în sobă, încălzind apa pentru buze.

 Ei, da! Puțină apă cu sare și o mână de iarbă, erau suficiente pentru hrana zilei.

Adolescenții își trimiteau țigarete din foi uscate prin ciulini, așteptau bătaia vântului, și direcția, intuind unde vor poposi, erau un fel de curieri.

 Apoi cel care primea, dăruia tot prin aceeași  metodă, urmărind schimbarea vântului, frunze de coada  șoricelului, cunoștea gravele afecțiuni de care suferea destinatarul pachetului, consolându-l astfel pe nefericit.

Neavând permisiune să depășească perimetrul, fiind personae proscrise față de clasa muncitoare, aceștia au găsit mijloace de supraviețuire, folosindu-se de ciulinii bărăganului, iar copii alergau veseli lângă Azorel, Câinica ori Ciulinica.

Se pot captura și astăzi ciulini, ei sunt liberi cum caii de la Letea. Deportații nu au murit, au rămas în conștiința noastră.

Până data viitoare, urc pe-un ciulin nărăvaș și vă las!

Codexul

Pentru decodare folosește

codexul,

apoi înțelege sufletul,

participarea e ușoară ,

vino cu inima

și-ți voi deschide cerul,

n-ai nevoie de confirmare,

zboară!

Te programezi, accelerezi

și trăiești liber!

Lasă conștiința oarbă,

trăiește prezentul indus,

nu ești tu, este timpul.

Intră!

Eu surd, El orb

L-am căutat până m-a strigat,

eu surd, El orb,

întâlnirea a fost programată

pe urme de aripi ce risipeau oxigen.

Întrebarea era unde?

La vest de cuvinte?

Păsări multe acopereau zarea,

adâncindu-ne așteptarea.

Am mers unul pe lânga altul,

despărțiți de culoare ce conduc infinitul,

nu ne-am simțit,

doar timpul a călătorit

pe șansele noastre.

Înaintăm confuzi, singuri ,

erodați printre ape,

eu surd, El orb,

Dumnezeu să mă vadă.

Doi ochi goi

În trupul meu s-a adăpostit numele,

rezonând cu fiecare bătaie a inimii,

l-am adoptat fără a alege

și voi mă strigați

acceptând certificatul de naștere.

M-am obișnuit cu el, deși aș fi ales Universul, ori Steaua fără nume,

să fiu privit seara când cuvintele mor,

supărările voastre să le port în eter.

Cineva strigă: ajutor!

Și privirile mă cuprind parcă-n gând,

îmi șoptesc: Adrian George Itoafă treci

în bancă, azi ai doi!

Doi ochi goi, ce străluce prin nori.

Tu mă strigai în zadar pe lumină,

urechile le-am astupat cu tăciune,

sfârșesc adunând ochii

în vase ocupate cu sànge.

Numele îmi rămâne scris

într-un certificat de naștere,

apoi pe o piatră rece, uitată.

Plecăm fiecare din noi

Încep să mă ocup, să mă așez

în singurătate,

devin bancă așezată la rându-i

lângă un nuc,

el tăcut, tot singur, cât zarea, așezat.

Un cuc solitar, alungă liniștea

cu un sunet,

o singură nucă cădea din înalt,

ne-am restrâns singurătatea,

permițând unui corb să o spargă

de-o piatră.

Speranța-i deșartă,

plecăm fiecare din noi, căutându-ne-n doi.

făptuitor de muguri

căutând fapte

ajung făptuitor de muguri

cresc repede pe trup florile se deschid

înfig tălpile în adâncul

rădăcinilor consumate

ne sprijinim rămânem amurgului egali

nu  evadăm  din  trupuri

așteptăm sentința frunzelor căzute

revoltate pe neputința

de a le purta-n primăvara fiecăruia

 plonjez înălțimea cuvântului

prins în taifun

brațele dor răstignite în dimensiune

și eu biet muritor nu știu încotro să cobor

prind frunzele cresc rădăcinile

și-n muguri de constelații

regretăm că ramurile ne alungă.

Țăranul  român

Vreau să fiu țăranul lui Grigorescu,

să alerg într-un cadru frumos,

încălțat cu pământul,

până tălpile roase

pot pătrunde adâncul rănilor cantonate,

să ating demnitatea țăranului liber.

Țăranul răsculat al lui Octav Băncilă,

evadează și mână carul cu boi

al  lui Grigorescu.

În toată singurătatea statică,

părăsește tabloul și-l regăsim

în altă poveste.

Pe brațe adună crizantemele

 și dumitrițele lui Luchian,

le dăruie cu drag țărăncuței,

pictată la fântână de Ion Marinescu Vâlsan,

se hidratează direct din găleată

și îi întâlnește pe cosașii

lui Camil Ressu,

odihnindu-se pe fân .

Marcel Mitea îl surprinde la masă,

stând pe gânduri,

în casa țărănească a lui Băeșu Aurel,

adăpostindu-i trupul neprihănit

până mâine, noapte bună!

Corneliu Baba  ni-l înfățișează la somn,

lângă țăranca  lui dragă.

Cazacu  Alexandra îi deschide fereastra

spre suflet,

până îl întâlnim, înaintând  prin noi,

admiratorii și devenim imortalizați,

dezbrăcați de cosmopolit,

călătorind prin tabloul fiecăruia.

Arborez strigătul țăranului răzvrătit

și neîntinat.

Mă prind în spatele tabloului

cu țăranul român,

atașând sufletul

de cuiul fiecărui tablou.

Cincizeci

E posibil să mă aflu

în camera goală a inimii

supusă unei defibrilări permanente,

unde se-nfundă necazuri.

Un cheag închide aorta

la cinizeci, organele îndoliate

se vor eliberate.

Pe cer picură cu suflete,

din răsaduri de trupuri prind viață

și observ că, plouă permanent

împrejurul meu până se îneacă timpul.

Intru în ultima lacrimă ce acoperă ochiul,

e prima oară când înot în mine,

bronhiile inflamate cresc

cu sirene puse pe șotii,

mă smulg din mine, ajung fracția

fiecărui atom neîntrupat.

Vai! Ce dragi îmi sunt necuvintele,

că rămân fidele gândurilor fragmentate

și eu pretutindeni.

Cincizeci urlă asurzitor

până urechile înfierate cu colți mușcă ,

acest câine slăbit vine din nonsens,

merge cu pași înceți, către ce?

Trebuie să mă îndepărtez, merg.

Pe stradă o doamnă necunoscută

strigă: cincizeci, hai la mama!

Iese din mine și aleargă spre viață.

Cincizeci a lăsat urme pe trup,

constatat că nu mi-a venit ciclul,

ciclul regretelor susținute în dana aortei.

Vapoarele stau scufundate,

la mine-n mahala e liniște, n-am teamă.


ITOAFĂ ADRIAN GEORGE

Domiciliul: CONSTANȚA, STR.ZEFIRULUI, NR.15, BL.OB5, AP.1.

Data nașterii:19.11.1971

Tel.0767611093

E-mail: itoafaadrian@gmail.com

Scrieri personale, publicate:

IMENSITATEA  NECUNOAȘTERII

CĂLĂTORIND LA LIMITA IMPOSIBILULUI

ITOAFĂ CUVÂNTĂ

OMAGIU NIPON

INTRÂND ÎN CUPRINS

  ANTOLOGII LITERARE:

– ANTOLOGIE DE LITERATURĂ CONTEMPORANĂ- AUTORI ROMÂNI DE PRETUTINDENI,CANADA;

– ANTOLOGIE, NE SCIRU DIN CER POEȚII.

-ANTOLOGIE, LUMINILE COPILĂRIEI

Apariții in revistele literare:

ecreator

-CONFLUENȚE LITERARE;

– THYMES;

-Convorbiri literar artistice:

-Extemporal lyric

– Zbor spre îmălțimi

– Sintagme codrene

-Poezii pentru sufletul meu- World poets association Filiala Canada.

Grupuri literare în care postez periodic:

-UNIUNEA SCRIITORILOR- FILIALA BACĂU

-ATELIER MONITORUL DE POEZIE

-THE FESTIVAL 4 ARTS LITERARY GROUP

-POESIS XXI

-WORLD POETS ASSOCIATION, FILIALA CANADA

-CENACLUL ECREATOR

-Zbor spre înălțimi

-Eminescu și nația

– Extemporal liric


  • MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook

Lasă un răspuns