Mircea Cărtărescu și Nobelul care n-a venit (din nou)
Anul acesta, ca în fiecare toamnă, România și-a ținut respirația colectivă: poate, poate de data asta. La Stockholm s-a auzit foșnetul hârtiilor, s-a rostit un nume de hun, imposibil de pronunțat în română, și internetul românesc a oftat sincron. Nu, nu Cărtărescu. Din nou, nu! Ana Blandiana lăcrimează și ea în fundal, urmând să lanseze propriul volum liric al dezamăgirii. Poate că n-a fost pentru că, la un moment dat, literatura a obosit să mai joace în spectacolul vanității. De douăzeci de ani, Nobelul pentru Literatură pare să joace un fel de ruletă moral-politică. Nu mai e vorba doar de literatură, ci de „mesaj”, „context”, „angajament”, „voce a marginalilor”, toate foarte nobile, desigur, dar uneori suspect de bine calibrate la climatul ideologic al momentului.
În România, există două certitudini: iarna nu vine la timp și Cărtărescu nu ia Nobelul. Dar nu pentru că ar fi nedreptățit, mai ales pentru că, între timp, a devenit exact opusul scriitorului care ar trebui să-l primească. A devenit scriitorul oficial al tuturor regimurilor post ’89 care se cred inteligente. Mircea Cărtărescu e poetul care a învățat să nu supere pe nimeni. A fost anticomunist când a fost sigur, pro-european când era la modă, moralist civic când protestele au devenit cool. A știut mereu de unde bate vântul și și-a potrivit părul de artist în consecință.
Proza lui, care ar trebui să-i fie pașaportul spre eternitate, devine brusc un handicap într-o lume care preferă manifestul romanului la romanul manifestului. Poate că problema lui Cărtărescu e tocmai absența unei probleme. Nu vine dintr-o minoritate pitorească, nu scrie despre traume colective cu hashtag, nu are un dușman clar decât realitatea însăși. Așadar, ce să faci cu un autor care scrie…. delirant? Și totuși, poate că, așa cum cânta trupa Taxi, „atunci când rinocerul va dispărea”, vom înțelege ce-am pierdut între timp – și în literatură, și în cugetul patriei.
Poate că Nobelul e doar un trofeu într-o lume care nu mai știe să admire rinocerii, ci doar să-i contabilizeze dispariția. Poate că academicienii suedezi au văzut mesajul de susținere a lui Cărtărescu cu videoclipul lui Dani Mocanu și au tras o linie roșie peste numele său de nominalizat!
Poate că MC n-a luat Nobelul pentru că, la un moment dat, premiul a înțeles ceva ce noi încă refuzăm să vedem: că Mircea Cărtărescu e un mare scriitor care s-a pierdut în propria imagine. Și că, în timp ce lumea ardea, el a fost ocupat să-și lustruiască oglinda…. în visul himeric.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
