Fragmentariu (II)
Foto: magazincritic.ro
401. (…) Lumea nu vrea ca un om înzestrat să rămînă la putere. Nu-l rabdă. Nu-i rabdă decît pe cei incapabili – spune personajul Varro în cap. I Despre putere al cărții a doua Pe culmi din romanul Falsul Nero (1936) scris de Lion Feuchtwanger (1884-1958) (vol. Bpt, traducere de Rozalia și George Bianu). (2 făurar 1985). [Ne e dat să vedem adeverirea acestor cugetări prin lovitura de stat din 6 brumar 2024, cînd cel mai apt candidat să devină președintele țării a fost împiedicat neconstituțional prin anularea alegerilor! (23 florar 2026)].
402. Puterea (…) este ceva mult mai subtil (decît însemnele ei: un sceptru, o coroană, fascii securi, buzdugane, drapele etc.). Puterea este ideea, așa cum izvorăște ea din creier și devine apoi faptă, care învinge realitatea grosolană. Marea majoritate a oamenilor acceptă faptele împlinite (realitatea). Ei își spun: dacă așa este, așa trebuie să fie. Iată marea inerție, marele viciu al omenirii. Eu nu mă împac cu el. De ce trebuie să fie așa cum este? Nero e mort? Este un fapt stupid, lipsit de sens, care tulbură ordinea rațională. Nu se încadrează în concepția mea despre lume. Deci nu-l recunosc. Acționez împotriva acestei realități absurde, îi declar război. Îl voi reînvia pe Nero. Lumea spune că Orientul este într-un fel, iar Roma într-alt fel, de aceea ele nu se pot împăca nicicînd și, în consecință, ar trebui să renunțăm fie la Levant, fie la Roma. Nu, eu nu renunț. Nici nu-mi trece așa ceva prin minte. Nu mă supun unei logici atît de plate. A nu te supune realității neînsuflețite, stupide, a nu te mulțumi cu ea, a pune în joc propria-ți viață, înfruntînd realitatea și soarta, iată ce însemnă a fi cu adevărat roman. A spune ceea ce ar trebui să fie la ceea ce există în fapt și a cîștiga partida este singura formă a puterii pentru care merită să lupți. (Idem). (2-3 făurar 1985). [Romancierul evreu, autoexilat în America din pricina dictaturii hitleriste, a parodiat frauda politică a senatorului roman Varro: la unsprezece ani de la moartea lui Nero, a inventat un alt Nero – olar de meserie, pe nume Terențiu, cu trăsături asemănătoare fostului împărat. Lovitura de stat izbutește, marioneta intră în rol, dar pînă la urmă adevărul iese la iveală. Un critic scria: Cînd, pe la jumătatea anilor ’30, Lion Feuchtwanger a început să scrie Falsul Nero, scopul lui era să publice un roman istoric care să fie o analogie a evenimentelor politice din Germania acelor ani şi să le ofere ceva speranţă opozanţilor lui Hitler, care constatau cu stupoare ascensiunea fulminantă a celui de-Al Treilea Reich. (Ian Wallace, The Literary Encyclopedia).Astăzi în România operează consecințele unei lovituri de stat asemănătoare ce-a răsturnat voința populară, impunînd o marionetă în postul de președinte. (23 florar 2026)].
403. Marcia purta veșmîntul tradițional, tunica albă, foarte lungă, încinsă cu brîul din lînă de oaie, legat artistic cu noduri herculane, pe care mirele urma să le desfacă, iar peste tunică, mantia nupțială în culorile galbene-roșietice ale flăcării. Aceeași culoare aprinsă o aveau și încălțăminea înaltă și vălul de mireasă. Pe părul ei împărțit în șase bucle, potrivit canoanelor, purta coroana, care, grea și maiestuoasă, reliefa și mai mult gingășia și austeritatea chipului ei alb.
Preoții jertfiseră animalele și examinaseră intestinele, vestind că divinitatea (zeița siriană Tarate, căreia i se atribuiau virtuți protectoare ale fecundității; avea drept însemne organele genitale masculine) agreează căsnicia. Se semnă contractul conjugal. Apoi mireasa rosti formula: „Numele tău fiind Claudius Nero, vreau să mă numesc Claudia.“ Terențiu (adică falsul Nero) răspunse: „Eu, Claudius Nero, consimt să te numesc Claudia“ și o nobilă din suită împreună mîinile drepte ale celor doi. În timp ce se efectua jertfa roadelor pămîntului, mirii ședeau cu fețele învăluite pe două jilțuri, pesta care era întinsă blana oii jertfite de dimineață. Apoi, rostind rugăciuni, înconjurară altarul în așa fel încît acesta să rămînă mereu în dreapta lor; înainte pășea un băiat și presăra tămîie în flăcările de pe altar.
După ospățul din casa lui Varro, alaiul nupțial se îndreptă spre palatul regelui Mallukh, socotit casă a mirelui. De jur împrejur, poporul striga: „Talasse! Talasse!“; din timpuri străvechi, nimeni nu mai știa ce înseamnă de fapt acest cuvînt, dar și acum, ca și în acele vremuri de demult, fiecare își imagina ceva foarte obscen. Însoțitorii împăratului aruncau nuci aurite în mulțime, fiind vorba de o nuntă împărătească. Înaintea Marciei, un băiat purta o făclie din lemn de păducel. Mulțimea, după ce alaiul trecu, se aruncă asupra acestei făclii, rupînd-o în bucăți nenumărate și bătîndu-se pentru fiecare așchie; căci celui[1] ce punea mîna pe o așchie din făclia miresei[2] zeii îi dăruiau viață îndelungată, iar în cazul de față, cu atît mai îndelungată, cu cît era făclia unei mirese de împărat.
Însoțitorii miresei o ridicară pe Marcia trecînd-o peste pragul casei. Patul lor conjugal era așezat în atrium. Alături stătea zîmbitor, dăltuit în piatră, zeul priapic Mutunus Tutumus, protectorul mirilor. Însoțitorii miresei o așezară pe Marcia pe genunchii zeului, în așa fel încît aceasta să se sprijine de falusul acestuia. (Idem, cap. V din Cartea a doua). (3 făurar 1985). [La data cînd transcriu aceste rînduri din caietul albastru, nunta falsului președinte cu actuala-i concubină nu s-a produs încă. (23 florar 2026)].
404. În piețele principale ale orașelor se aflau plăci din piatră și metal pe care erau înscrise privilegiile răsunătoare acordate de Nero țărilor și orașelor de sub domnie. Dar deocamdată, privilegiile erau lipsite de conținut. Deocamdată, prezența noului împărat impunea micilor guverne din Mesopotamia poveri mult mai grele decît tributurile plătite pînă atunci. Principii căutau să pună grelele obligații pe spinarea arendașilor și antreprenorilor, iar aceștia pe spinarea țăranilor și meșteșugarilor, care, la rîndul lor, le impuneau sclavilor; toți ajunseseră să simtă, așadar, noile poveri.
Nici comerțul nu prospera. Roma făcea greutăți la frontiera siriană. Caravanele care aduceau la Roma mătăsurile Chinei, mirodeniile Arabiei, perlele Mării Roșii, produsele Indiei, pentru a le schimba pe produsele imperiului, căutau noi căi de acces. Principalele izvoare de venituri ale Mesopotamiei secau.
Populația așteptase de la Nero belșug și înlesniri, crezuse că, scăpînd de taxele vamale și tributurile romane, fiecare va obține cozonac în loc de pîine și vin în loc de apă. Sub domnia lui însă nu numai că nu se găsea cozonac, dar pînă și pîinea deveni neîndestulătoare, iar cît privește vinul, trebuia să pui în el din ce în ce mai multă apă. Firește, cei care lucrau nemijlocit cu Nero, sau oamenii lui, se îmbuibau, dobîndeau prestigiu și bani. Și nu erau puțini cei care aveau de-a face cu Nero. Erau funcționarii și furnizorii, armata și poliția sa, erau cei care construiau pentru împărat și oamenii lui castele și case și drumuri, cei care croiau uniforme pentru regimentele sale și îi făureau armele. Nu erau puțini la număr; din zece oameni, unul era de-al lui. Dar cozonacul și friptura pe care le[3] mînca acest al zecelea erau luate de la gura celorlalți nouă…
Nero-Terențiu nu voia să ia în seamă aceste dificultăți. Se îmbăta cu vorbe răsunătoare ca împărăție, putere, armată, popor, Orient, dar, în esență, politica și economia îi erau indiferente și-l interesau numai în măsura în care ofereau material pentru retorica sa răsunătoare. Împărăția, guvernarea însemnau pentru el ocazii de reprezentare, adunări populare, parăzi, construcții, serbări strălucitoare, putere, nimb și înainte de toate discursuri și iar discursuri. În fața problemelor politice și economice se retrăgea în spatele zîmbetului său maiestuos, clătinînd din cap cu demnitate, convins că, dacă se vor ivi dificultăți serioase, glasul său lăuntric, divin, îi va indica drumul cel bun. [În prezentul care ni se desfășoară dinainte, glasul cu pricina e așteptat telefonic de la Bruxelles! (23 florar 2026)].
În serios lua numai păstrarea maiestății lui. A reînnoit și înăsprit pedepsele pentru lezmajestate, pe care împărații din familia Flavilor le abrogaseră… Au fost edictate ordine dure [în chip similar legii Vexler din zilele noastre! (23 florar 2026)]. Nimeni în afara împăratului n-avea voie să utilizeze smaraldul pentru a-și corecta vederea… Denunțurile erau în floare…
Nero se simțea în siguranță și fericit, convins că puterea sa este pe veci consolidată. [Vremurile actuale sînt, din fericire, în radicală schimbare! (23 florar 2026)]. Organiza parăzi, soldații îl aclamau. Pe malurile Eufratului se ridica, într-un ritm uimitor, orașul său Neronia, în toate așezările de pe întinsul teritoriului străluceau noile construcții, albe și aurii. Îl învăluia nimbul maiestății, iar lumina era purtată în fața sa… Privea, sătul și fericit, monedele de aur cu chipul său dublu conturat. Și se încurca din ce în ce mai mult îi ițele propriei maiestăți. (Idem, cap. XV al Cărții a treia. (4 făurar 1985).
București, 8 cireșar 2026
[1] În traducere greșit „cel“.
[2] Am eliminat de aici virgula și pronumele „aceluia“, care-l dublează pleonastic pe cel precedent.
[3] În text greșit „pe care-l“.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
